A fost odată, într-o țară îndepărtată, un munte de diamant.

Era un munte unic, avea o strălucire care radia în jur lumina la mari distanțe. Într-un fel se vedea muntele dimineață, când soarele reflectă o lumina delicată și când transparența muntelui era mai mult bănuită decât văzută, și în alt fel se vedea la amiază, când lumina făcea ca muntele să strălucească și profunzimile să devină total transparente. Nimeni nu se încumeta să urce muntele de cristal, deși mulți alpiniști își făcuseră un scop al vieții din această escaladare.Dar niciun cui din niciun fel de material, de nicio dimensiune nu putea pătrunde în peretele dur.

Singura modalitate de urcare era cea a pasului bine așezat. Era extrem de alunecos și părea foarte abrupt. De jos, de la baza lui, orice denivelare părea ascuțită ca lama unui cuțit. În fața acestui munte, simțeai frumusețea totală, dar nu te încumetai decât s-o admiri. Pentru că era un cristal imens, avea o rezistență impresionantă. Căutătorii de pietre prețioase au încercat fără să reușească să desprindă vreo pietricică din colosul cu privirea în nori.
Doi tineri, curajoși pentru că se iubeau, și-au propus să ajungă în vârful muntelui, ca exercițiu de demonstrație pentru compatibilitatea lor, ca semn că vor rămâne împreună. Au pornit ținându-se strâns de mână, pentru că erau zone în care alunecau foarte tare și corpurile lor deveneau doar loc de trecere unul pentru celălalt. Erau cărări atât de înguste, pe care le puteau traversa doar strâns îmbrățișați, lipiți unul de altul, pentru că orice desprindere i-ar fi făcut să alunece în gol.. .

Au fost locuri în care au urcat încet, cu prudență, fiind la fel de atenți la provocările muntelui ca și la mișcările celuilalt, potrivindu-și pașii , simțindu-și poticnelile. După fiecare alunecare ușoară a unuia din ei, celălalt aștepta că partenerul să se simtă sigur pe sine din nou și de-abia apoi porneau mai departe.
Coborârea, anevoioasă și ea, a fost mult mai ușoară, știau deja cum să se susțină, cum să alunce împreună sute de metri, când unul din ei prindea viteză prea mare în alunecare și celălalt își dădea drumul rămânând prinși de mâini ca într-o ușoară frânare.
Câțiva oameni care au urmărit de la baza muntelui urcarea tinerilor, i-au privit admirativ pentru curajul lor și i-au aplaudat la sosire. Unii l-au lăudat pe băiat pentru rezistență și putere, alții pe fată, fiindcă s-a mulat atât de bine după mersul lui. Alții le-au spus cum arătau, priviți de jos, cât de contorsionate le erau corpurile, cum se aplecau în toate direcțiile, părând extrem de caraghioși. Unora li s-a părut că băiatul în anumite momente a riscat prea mult, altora că fata la un moment dat s-a oprit, că nu a mai făcut față urcării și sigur băiatul a fost nevoit s-o tragă după el. Erau tot mai multe păreri legate de cât de bun era fie unul, fie altul. Mâinile lor s-au desprins. Au avut momente în care s-au gândit dacă nu cumva și-au pus unul celuilalt, în timpul escaladarii, viața în pericol. Ba mai mult, și-au reproșat momentele de neatenție, de frică, de neimplicare.
Au trecut zile, în care fiecare s-a gândit doar la pericolul la care s-au supus, căutând argumente prin care să se apere și motive să-l învinovățească pe celălalt.


După ceva timp, tinerii s-au întors să mai privească o dată muntele de diamant. Nu era dimineață, ci era timpul apusului, un soare imens ce reflecta în sute de nuanțe roșiatice, mov, albăstrui, transformând muntele într-o imensă inimă. Și-au dat seama, atunci, că în eforturile lor de a reuși, nu ambiția și nu dorința, nu pașii, ci inimile lor au făcut posibil urcușul. Iubirea a fost proba diamantului.
Diamantul cu peretele dur, în care părea că nimic nu pătrunde, avea o inimă imensă, la care doar prin iubire puteai ajunge…

Nu știu ce au făcut, dar știu că fără iubirea lor n-ar fi fost posibilă escaladarea muntelui, dar știu că odată ce ai ajuns într-un anumit loc, nimic nu mai poate fi ca și cum nu ai fost.

Urmăriți și această înregistrare cu Cătălina Soare-Hull

Risipă de iubire – Cătălina Soare-Hull