Ryan Gosling și Emma Stone
And the Oscar goes to… Stai puțin, nu a luat Oscar-ul pentru cel mai bun film, dar a luat alte premii prestigioase, printre care Goden Globe award și premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. Dar sincer, nu îmi pasă prea tare cum a fost primit de critici. Cum nu mi-a păsat nici când am descoperit că îl avem și că se odihnește de ceva vreme în biblioteca noastră cinematografică. Un alt musical de succes, so what, am ridicat eu din umeri. Deși, atenție, eu solicitasem achiziția lui, că poate odată, poate cândva, când voi fi mai plictisită, îl voi viziona, la un pahar de vin si o bucată de ciocolată neagră, musai locală. Am uitat de el o vreme. Duminica trecută s-a prezentat capricioasă, molatecă, zi din aia în care stai în pijama până după amiază, fără să te simți vinovată. Cumva, La La Land se preta zilei în curs, așa că l-am scos la iveală de sub praful așezat pe el. Fie, îmi zic dezarmată, dacă tot este, să fie!
Ryan Gosling și Emma Stone
Mi-am pregătit decorul, m-am înarmat serioasă cu paharul de vin și ciocolata și m-am instalat pe locul meu preferat, sub fereastra de la mansardă, pregătindu-mă totodată mental pentru un alt musical (filmele copilăriei cu precădere, pe care nici nu le agream, dar le urmăream din cauza mamei care se dovedise a fi un fan înrăit). Îmi amintesc cum interveneam când mă scurgeam printre perne de atâta plictis: „Iar cântă?! De abia terminase…” Cumva, speram că era doar o melodie și după ce-și dezlănțuiau artiștii calitățile de interpreți muzicali, vor înceta și vor trece la lucruri mai serioase, de actorie adevărată. Dar nu…
Cu acest gând în minte, am apăsat pe butonul de play al telecomenzii, luându-mi angajamentul că de data asta o să rabd până la capăt, fără să-mi dau ochii peste cap. N-am avut nicio șansă. Scena de debut m-a cucerit, iar copilul din mine a adormit instant. Cum să spun, culorile, filmografia, subiectul, linia melodică, acțiunea, toate la un loc și separat au reușit să mă țintuiască în colțarul canapelei fără să clintesc. Slavă Domnului că nu am făcut popcorn, nu ar fi cadrat deloc, ar fi fost neconcordant, strident.
Povestea simplă e cuceritoare, dar chiar simplitatea ei este învăluitoare. Suavă poate fi istoria oricui. Muzica e divină, punerea în scenă e glorioasă, costumația este, dacă ești clasic spre retro, excepțională, Los Angeles este, ei bine, este un vis, cluburile de jazz o poveste, apusurile de soare sunt impecabile, plaja ireală. În plus, personajele sunt desprinse din realitate și denotă naturalețe. Sebastian, interpretat de Ryan Gosling, este pianistul de jazz în căutarea unui vis, care încercă să aducă un tribut, în mod ambițios, acestui gen adormit puțin în epoca noastră. Mia, interpretată de Emma Stone, este o tânără actriță aspirantă ca multe altele din L.A., care nu îndrăgește deloc jazz-ul. Amândoi în schimb sunt principiali, se motivează unul pe celălalt, se inspiră, se susțin, asta după un debut nu foarte promițător. Relația evoluează treptat, cât să suprinzi esențialul și să-ți dorești să nu se mai termine. Fiecare din cei doi își urmează calea mai mult sau mai puțin pretențioasă, adeseori sinuoasă și care nu coincide neapărat cu a celuilalt. Dar înțeleg, cât de bine se înțeleg unul pe altul.
Avem nevoie de povești, iar regizorul Damien Chazelle a știut cu precizie de ce avem nevoie într-o lume gri, palidă, grăbită, care s-a dezbărat de simțul estetic, nenuanțată, lipsită de muzicalitate. Oare de ce? Experiența vizionării a fost un deliciu. Muzică bună de jazz, replici inteligente, decoruri de excepție, cele 128 de minute s-au scrus prea repede. Nimic nu a fost exagerat, dimpotrivă, scenele sunt reconfortante și duioase de multe ori. Chazelle a reușit cu excelență să readucă în scenă un gen cinematografic aproape pierdut. Dacă eu, neamatoare de gen, am fost sedusă, nu îmi pot decât imagina cum au reacționat cei dedicați lui.
Notele de jazz ieșite de sub degetele lui Ryan Gosling sunt acaparatoare, vocea Emmei Stone, puțin graseiată pătrunde în minte și în suflet, cu alte cuvinte, e greu de uitat, iar duet-ul protagoniștilor te face să zâmbești puțin, să reflectezi puțin, să visezi puțin… Nu aveam idee că acești doi artiști sunt atât de talentați, dar nu e surprinzător, având în vedere că ambii actori tind să se depășească pe ei înșiși, atingând cote superioare în distribuțiile în care apar. Cu toate astea, rămâi surprins efectiv de ramificațiile talentului lor. Și sunt palpabili, ceea ce aduce un credit în plus artei.
Contradicțiile care le domină ființa, atracția reciprocă, asemănările celor doi apar exact în momentele potrivite. Schimbările sunt subtile, se insinuează lent dar nu se lasă așteptate, iar finalul nu este ceea ce te aștepți să fie. Tema muzicală recurentă a filmului (Mia & Sebastian’s Theme), compusă de Justin Hurwitz, reapare pe alocuri (cu precădere la început și la sfârșit) numai ca să îți amintească perfecțiunea unui moment și factorul înălțător al mesajului ascuns în notele muzicale.
Sebastian visează să își deschidă un club de jazz, unul autentic, unde cu siguranță aș merge să-mi beau o cafea târzie sau un pahar de cognac. Este extrem de ambițios, autodidact, dar într-un final, nu mai ești sigur dacă povestea convingătoare a cuplului Mia-Sebastian este și una învingătoare.
Scena audiției la care participă Mia se detașează cu brio dintre celelalte scene, pentru că ai ocazia să o privești pe Emma Stone, actrița, interpretând rolul de actriță. Nu mai există nici Mia, nici Emma, este doar actrița generică aspirantă. Acestea fiind zise, o numesc o actriță desăvârșită, iar eu sunt extrem de zgârcită când e vorba de laude gratuite. Când începe sfâșietor audiția, rostind pe un ton jos primele versuri din The fools who dream, te identifici imediat cu personajul… Chiar așa… Ce nebuni îndrăznesc să viseze?!
Mesajul cel din urmă, după părerea mea, este că orice acțiune întreprinsă are o reacție specifică. Așa cum suntem noi, indivizii, interconectați, ca o rețea, dacă acționăm într-un fel sau altul, cu siguranță există o multitudine de reacții pe măsură… Nu ne conectăm neapărat cu cele pe care le considerăm esențiale sau cele pe care ni le imaginăm, dar, cu certitudine, există o înșiruire de evenimente care te conduc într-un punct în care tu devii propriul spectator al propriei tale vieți.
Citiți și Ce mai contează cum a fost??, de aceeași autoare.
