Site icon Bel-Esprit

Mic tratat despre violență la români

Semne ale violenței structurale existente în societatea românească 
Bubico”
După stabilirea mea în Suedia, de cum am ajuns să deprind limba scandinavilor, m-am gândit să traduc în suedeză schița “Bubico” a lui Caragiale. Mi s-a părut că era un text amuzant. Din fericire pentru mine, am renunțat când am observat cât de mult iubesc suedezii animalele. Pentru ei asta ar fi însemnat pur și simplu un sacrilegiu. Pe urmă am înțeles cât de insensibil am fost și eu față de aceste animale pe vremea când trăiam în România.
Atitudinea mea a fost influențată, în parte, de educația însușită în familie. De exemplu, atunci când vedea un câine fără stăpân (toți câinii de pe străzile mărginașe din Dealul Crucii erau fără stăpân), reacția instinctivă a Lichelei era să-l pună pe fugă. Își țuguia buzele și aspira aerul într-un fel anume, scoțând un sunet vulgar, menit să-l sperie. Asta când nu găsea pe jos o piatră cu care să dea după el. Iar după ce vedea că animalul o lua la goană, Licheaua rânjea satisfăcut. Îl priveam nedumerit pentru că simțeam că ceva nu era așa cum trebuia să fie în acel fel de a trata o vietate care nu i-a făcut niciun rău. Prin mintea mea de copil însă nu mi-a trecut gândul să-l judec. (Așa cum nu l-am judecat nici pentru o sumedenie de alte lichelisme). El reprezenta autoritatea paternă, iar faptele autorității nu puteau fi puse în discuție oricât de reprobabile ar fi fost ele.
Lăsând la oparte atitudinea moștenită din familie, mă întreb totuși (cu falsă naivitate), de ce niciunul din profesorii mei de limba română nu a găsit cu cale să-și exprime vreodată, rezerve față de dubiosul “umor” al lui Caragiale; acela turnat în schița cu călătorul din tren care aruncă un cățeluș “obraznic” pe fereastra vagonului?
*****
Mic tratat despre violență la români (2)
Pe vremea când în România se făcea școală serioasă, generații de elevi au fost îndoctrinați cu ideile subtile desprinse din lectura prozei sadoveniene “Baltagul”. Țin minte că analiza ei era inclusă și printre subiectele de la examenul de admitere în liceu.
În consecință, romanul a fost analizat în timpul orelor de predare, întors pe față și pe dos: cum erau abordate acolo momente cruciale ale existenței umane (nașterea, botezul, nunta, moartea), asemănarea dilemei lui Vitoria Lipan cu cea hamletiană, elementele aluzive la balada Miorița și câte altele…
Dar niciodată nu s-a găsit vreun profesor care să ne îndemne să reflectăm la pasajul următor: „Fiindcă ea era așa de aprigă și îndârjită, Lipan socotea numaidecât că a venit vremea să-i scoată unii din demonii care o stăpâneau. Pentru asta întrebuința două măistrii puțin deosebite una de alta. Cea întăi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie. Muierea îndura fără să crâcnească puterea omului ei și rămânea neînduplecată, cu dracii pe care-i avea; iar Nechifor Lipan își pleca fruntea și arăta mare părere de rău și jale. Pe urmă lumea li se părea iar bună și ușoară.
Așa de “bună și ușoară” era lumea că noi, elevii, treceam peste acel pasaj fără a sesiza dimensiunea ororii. Tuturor ni se părea că acel mod de a rezolva lucrurile era ceva perfect normal; ceva în firea lucrurilor. Un fenomen cu care fiecare dintre noi era mai mult sau mai puțin obișnuit. Mă întreb, cât de mult s-a schimbat percepția violenței domestice în ziua de astăzi? Sunt tentat să cred că nu prea mult.
Sensibilitatea românului se activează, ca la comandă (poate că și ESTE vorba de o comandă), doar când e vorba de “abuzuri” săvârșite de autoritățile scandinave împotriva conaționalilor noștri. Atunci când, de exemplu, copiii sunt luați de la sărmanii părinți (care îi abuzează). Părinți care, nu-i așa, au drept de viață și de moarte asupra odraslelor lor.
PS. Aud că, în următoarele săptămâni, Guvernul va aproba un “Program național de combatere a violenței față de femei”. Să fie de bun augur!
*****
Mic tratat despre violență la români (3)
Cercetătoarea
Recentele videoclipuri de pe Fb cu elevii care își umilesc profesorii au provocat, cum era și de așteptat, un val de reacții din partea celor care au văzut acele imagini oripilante. Că acei tineri trebuie pedepsiți în mod drastic, nu încape nicio discuție. De neacceptat însă mi s-au părut sumedenia de opinii care propuneau bătaia ca mijloc de îndreptare. Mă întreb dacă emițătorii acelor opinii chiar sunt convinși de eficacitatea ei… ori poate că, la mulți dintre ei, este vorba doar de răbufniri ale propriei lor revolte sau, și mai rău, de exteriorizarea verbală a violenței ce dormitează în sufletul fiecăruia dintre noi. În mod sigur există și acești factori subiectivi, dar mai este o explicație: una care ține de un anumit mediu cultural, de componenta unei anumite “matrici stilistice”, cum ar spune poetul și filosoful transilvan.
Acum nu am loc să mă ocup de Eminescu și de ale lui “temniți large” așa că, din moment ce tot am pomenit de conceptul autorului ardelean, mă opresc la un alt scriitor, poet și el, autor printre altele al volumului “Imne transilvane”. Țin minte că, atunci când a apărut culegerea respectivă, faptul a fost elogiat în toate revistele literare din țară. “România literară”, de exemplu i-a dedicat o cronică întinsă pe o pagină întreagă. (În mod oarecum ciudat, astăzi numele poetului nu mai circulă la fel de mult ca prin deceniul șapte al veacului trecut.) Bănuiala mea este că dovezile de cinstire de atunci erau tot un fel de “rezistență prin cultură” la regimul comunist-ateu, căci Ioan Alexandru (despre el este vorba) era considerat, în mod neoficial, drept “cel mai de seamă poet creştin român postbelic.” Mai important chiar decât poeți mistici precum Radu Gyr sau Vasile Voiculescu.
Dar nu am eu căderea să apreciez locul lui Ioan Alexandru în istoria literaturii române. Cea ce vreau să scot în evidență este un aspect care ilustrează și el un semn al matricii stilistice despre care scriam mai sus. Este vorba despre violența fizică! Mai exact despre violența exercitată de părinți asupra copiilor proprii. Citez aici două veruri dintr-un poem al autorului, care mi s-au încrustat în minte de cum am dat cu ochii de ele pentru prima dată (mi se pare că era o culegere apărută în excelenta colecție BPT) și de atunci acolo au rămas. Ele surprindeau un moment de pace și reculegere, când părintele își privea fiul care dormea (avea un genunchi zgrebălat), iar cuvintele erau acestea: “Nuiaua, ce să fac, pruncuţul meu/ Din când în când şi ea te cercetează.”
Câtă duioșie, nu-i așa?! Ce termeni blânzi, mlădioși – “pruncuț”, “cercetează” – sunt folosiți pentru a edulcora asprimea corecției fizice rezervată feciorului! Oare cât de adânc o fi fost acea “cercetare”, mă întrebam eu, având, proaspăt, în minte bătăile groaznice pe care obișnuia să mi le administreze Licheaua? Adevărul este că violența tot violență rămâne oricum ai denumi-o, oricât de poetic am boteza actul maltratării.
*****
Mic tratat despre violență la români (4)
Arendașul
Românul rabdă cât rabdă, dar și când își pierde răbdarea…” Nu mai știu de câte ori am dat peste cugetarea asta (cu punctele de suspensie incluse). Ei bine, ce se întâmplă când românul își pierde răbdarea? Se burzuluiește, zbiară, după care primește un pumn în bot și iar se molcomește. La fel ca țăranul Ion din schița lui Caragiale, ”Arendașul român”.
Din școala generală am reținut ideea că personajele din „O scrisoare pierdută” sunt de fapt ipostaze diferite ale aceluiași caracter: Tipătescu e un Pristanda parvenit, Dandanache, un Cațavencu ajuns la vârsta senectuții etc. Dacă aplic acest tipar la schița lui Caragiale, Ion ar fi un arendaș ce încă n-a reușit să agonisească averea în virtutea căreia să poată EL trage altora pumni în cap.
Mă vizitează gândul că identitatea caracterelor din schița lui Caragiale nu e doar simpla mea fantezie, ci a fost chiar sugestia autorului care a vrut să transmită astfel una din intuițiile sale. De ce a intitulat el proza sa “Arendașul ROMÂN”? N-ar fi fost mai potrivit să-i spună “Un arendaș hapsân” sau “Dreptatea arendașului” sau pur și simplu “Arendașul”? De ce neapărat această sintagmă care te duce cu gândul la împerecheri de cuvinte precum poporul român, țăranul român s.a.m.d. ?
Dar ce rost are să mai caut explicații când istoria însăși a verificat deopotrivă intuiția lui Caragiale și tâlcuirea mea: Mulți dintre torționarii din închisorile comuniste, lucrătorii din Miliție și alți slujbași ai statului din aparatul represiv, au fost la origine niște inși răbdători, blajini și supuși care, odată investiți cu autoritate, s-au transformat în adevărate fiare cu chip de om. Carieră tipică de lichea; “linge-i în dos pe cei de sus și scuipă-i în cap pe cei de jos!”
Tot în școala primară suferisem pentru sărmanul țăran maltratat de arendaș în prezența prefectului și nu înțelegeam de ce acesta a renunțat brusc să-și apere dreptul până la capăt. Răspunsul mi se pare limpede acum.
Și mai clar mi se profilează el dinaintea ochilor, când îmi aduc aminte de vorbele Lichelei servite drept filosofie de viață. Cred că eram prin clasa a cincea când l-am întrebat, de ce calcularea rădăcinii pătrate este socotită o operațiune matematică, când, de fapt, ea este o combinație de alte operațiuni (adunare, împărțire etc). Lămurirea insului luat peste picior de tovarășii lui de muncă de la secția Laminoare, unde lucra, dar care, în familia lui, își exercita aptitudinile despotice de tiran a fost următoarea:
Tu așé să știi: cât ești mic, fii umil și ascultă de ăia mai mari ca tine. Trebuie să spui după ei chiar dacă nu-i așé cum crezi tu. Când i-i avé facultatí, și-i fi marí, atunce puteauai TU să-i cătănești pi cíalalț. Atunce EI îi musai să spună după tini. Așé-i reuși în viață! Numa așé méri.” Parcă aș fi auzit gândul nerostit al clăcașului Ion după ce s-a ales cu nunta de pumni în cap.
Exit mobile version