La Gomera, al cincilea lungmetraj al lui Corneliu Porumboiu, lansează o provocare. Într-o lume în care comunicarea a devenit din ce în ce mai controlată – filmul prezentat la Festivalul de la Cannes (2019) și care conduce topul nominalizărilor la premiile Gopo din acest an (cu 13 selecții) – se concentrează pe o posibilă folosire a limbajului ancestral. Aflat, la jumătatea drumului dintre filmul polițist și cel de spionaj, La Gomera disecă, aparent, metodele neortodoxe ale  unui polițist corupt.

Cineastul Corneliu Porumboiu livrează un film polițist în straie postmoderne. Deși sumbru, filmul este complex și, pe măsură ce înaintăm în miezul poveștii, lucrurile se clarifică. Inspirat și motivat de motivele descoperite într-un documentar despre „El Silbo”, realizatorul a adus în prim-plan un fascinant limbaj, aflat pe cale de dispariție, redescoperit și folosit din nou pe insula La Gomera. Așadar, Cristi, un polițist român corupt implicat într-o afacere de 30 de milioane de euro cu mafia, ajunge în insula La Gomera, în Spania, pentru a învăța „El Silbo”, un limbaj fluierat folosit de localnici. Limbajul codificat  se transmitea din generație în generație de către locuitorii acelei insule situate în Canare. Doar 22 000  de persoane îl foloseau și, se pare, că este singura modalitate de comunicare în astfel de manieră identificată de lingviști. Așadar, firul conducător al narațiunii îl constituie o tradiție lingvistică. Limbajul codat îl va ajuta să-l elibereze pe Zsolt, un traficant aflat în arest la București, de altfel singurul individ  din bandă care știe unde sunt ascunși banii. Modalitatea de comunicare absolut incredibilă a permis mafiei să elibereze un impresionant arsenal de camere  și microfoane, instalete de poliție.

Scenă din filmul „La Gomera” © Vlad Cioplea

Prin urmare, complexitatea e conferită de o calitate tangibilă – fluieratul/comunicarea codificată. Aflat la prima incursiune în universul filmelor de gen (polițiste), cineastul optează pentru o apropiere clinică a motivelor specifice acestui gen (trafic, planuri și mijloace de acționare, executarea trădătorilor) oferind o dimensiune antispectaculară. Este un film «cu capcane», încă de la început, pare greu de identificat ‘cine pe cine corupe’ și care este poziția clară a fiecăruia  în vasta organizație de trafic de lichidități și eliberare de deținuți. De altfel, cineastul nu simplifică povestea, iar personajele transformă totul într-un soi de suspiciune generalizată. Acest mod de scriere în care legăturile sunt de-a dreptul tenebroase îi conferă poveștii de pe ecran o dimensiune aparte, diferită de cea a filmelor polițiste consacrate. Regia a făcut economie de mijloace, conduita actoricească a fost una austeră, prin urmare, va exista ambivalență narativă. Precum în filmele polițiste franțuzești, din anii ’70, La Gomera ilustrează un tip de cinema întunecat, marcat de răceala formală. De altfel, Corneliu Porumboiu nu ezită să mixeze stiluri, amestecând genurile thriller, western și comedie absurdă. Adesea, personajele se invită adesea la cinema sau în fața unui ecran de televiziune, în felul acesta percepem cum regizorul aduce un omagiu cinemaului în general. La un moment dat, eroul îi propune o întâlnire procurorului, pentru a-i face o ofertă dintre cele mai necinstite, dar acesta tergiversează situația, alegând să urmărească un film cu cowboy și indieni până la capăt. De fapt, regizorul se joacă cu referințele cinematografice, lui Porumboiu îi place să estompeze piesele narative atât cât să facă din film un veritabil spectacol (lungmetrajul se încheie cu imagini din multicolorul oraș Singapore).

Catrinel Menghia (Marlon) © Vlad Cioplea

Cele două femei, una procuror, cealaltă delincventă, oferă o imagine-stereotip, după modelul filmelor polițiste din anii ’70 și ’80. În același timp, , una simte toată fantezia unui cineast care recreează mitul senzualității și al diabolicului, care-au marcat numeroase cariere ale actrițelor din acea perioadă. Bunăoară, pentru unii dintre spectatori, filmul ar putea lesne fi catalogat «învechit». Așadar, chiar la începutul filmului, o remarcăm pe Gilda (Catrinel Menghia/Marlon), în postura unei femei fatale venite să îl viziteze pe Cristi (Vlad Ivanov),  polițistul corupt. Plasați sub o atentă supravegehre, în interiorul și în afara apartamentului, Gilda și Cristi comunică în două moduri. Pe de o parte, ei joacă ‘comedia’ sub ochiul camerelor ascunse (este prezentată ca o simplă întâlnire cu substrat de natură sexuală), pe de altă parte, se creează o conexiune prin intermediarul unui limbaj simulat (strigăte de plăceri și falsă bârfă), o incipientă relație sentimentală, care în cele din urmă devine una reală.  Realizatorul confruntă mereu imaginea cu limbajul. Înainte de această confruntare, ni s-au prezentat pregătirile de la București, cu întreaga imagerie fals glamour sau pitorească (mașini de lux, piscine, dar și parohii decrepite și hoteluri ponosite). Provocările filmului vor continua să fie reelaborate, cu schimbări bruște de situație și transformări în dihotomia inițială dintre limbaj și imagini.

Vlad Ivanov © Vlad Cioplea

Convinși de eficiența și infaibilitatea limbajului codat, mafioții manifestă dezinteres față de imaginile care populează și guvernează lumea modernă. Așa se facă că, în timpul răpirii unui deținut dintr-un spital bucureștean, răufăcătorii nu țin seama de camerele video de supraveghere ampalsate în jurul lor. De asemenea, poliția română nu face față și se vede limitată de acel limbaj codat/„El Silbo”. Faptul că regizorul a decis să urmeze un cuplu aflat la răscruce de drumuri este cu atât mai interesant, deoarece filmul său ajunge să găsească, împreună cu personajele sale, un anumit echilibru. Așadar, aflat pe un balcon, îl remarcăm pe Cristi, izolat într-o instituție medicală după ce a pierdut folosirea vorbirii. De cealaltă parte a curții, se află Gilda, care comunică codat cu el. Apoi, cei doi amorezi se întâlnesc în Singapore, înainte ca un ofițer de poliție să o amenințe pe Gilda în timpul unui duel armat. Rezultatul confruntării este păstrat în afara ecranului, în timp ce Cristi este obligat să vizioneze un film la televizor, înlocuind lupta dintre imagini și limbaj. Câteva săptămâni mai târziu, Cristi o găsește pe Gilda. Această întâlnire nu se încheie cu un dialog codificat, ci cu un cadru general, care arată un spectacol luminos însoțit de sunetele orașului cosmopolit. Acest spectacol final, cu o parabolă eminamente sexuală apare ca o reconciliere între sunet și lumină și deschide posibilitatea unui limbaj care trece în sfârșit prin imagine. Cu numeroase incizii în propria narațiune, cineastul se amuză pe seama temporalității, a nivelurilor de realitate, ajungând să deturneze o scenă à la Hitchcock. În ceea ce privește muzica omniprezentă, aceasta consolidează un sentiment de confuzie, propunând sonorități clasice mixate cu cele electronice (Strauss, Bellini, Iggy Pop) într-o poveste întunecată. Chiar dacă poezia nu reprezintă un punct important în acest thriller amuzant cu fond de satiră socială, totuși, dragostea și pericolul se îmbină perfect în acest agreabil exercițiu de stil.

Regia: Corneliu Porumboiu

Scenariul: Corneliu Porumboiu

Imaginea: Tudor Mircea

Decorurile: Simona Paduretu

Costumele: Dana Paparuz

Sunetul: Niklas Skarp

Montajul: Roxana Szel

Distribuția:

Vlad Ivanov – Cristi

Catrinel Marlon – Gilda

Rodica Lazar – Magda

Sabin Tambrea – Zsolt

Antonio Buil – Kiko

Agusti Villaronga – Paco

Durata: 1h38