„Dacă ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi să ajung până la tine, aş fi ajuns cu zdrenţele tinereţii mele sfâşiate, dându-ţi ultima ei picătură.”

În ziua de 3 februarie 1954, IONEL TEODOREANU se stingea într-un București strivit de cumplita iarnă a acelui an nefast, atât istoric, cât și meteorologic. Deși Stalin murise, coșmarul comunismului era palpabil.

Scriitorul (născut în Iași, la 6 ianuarie 1897) a murit în urma unui infarct, după ce câteva ore fusese pe afară, în vederea unor cumpărături. Nu fusese niciodată suferind, dar era cunoscut ca un fumător pasionat și un mare amator de cafele tari. A fost un norocos al breslei sale, pentru că a scris strict din plăcere, veniturile sale de bază (notabile) fiind generate de realul său talent de avocat. Unii au afirmat că avocatul Ionel Teodoreanu avea o cotă importantă, grație popularității scriitorului Ionel Teodoreanu.

Cert este că aceste două ipostaze l-au ajutat pe omul Ionel Teodoreanu, să fie un personaj curtat și admirat în epocă. Succesele de librărie erau dublate de succese mondene, în sensul că- multe doamne și domnișoare îi trimteau semnale afectuoase, pe care scriitorul le consemna cu mândrie, dar cărora nu le dădea curs, el fiind bărbatul unei singure femei- soția sa. A avut un mariaj stabil și o atmosferă familială armonioasă. A fost un scriitor extrem de talentat, dar strict în sensul capacității de a crea șiruri de metafore, unele dintre ele reușite, cele mai multe- forțate, altele-puerile.

A făcut efortul de a-și diversifica subiectele abordate, dar a reușit pe deplin, doar în privința literaturii pentru adolescenți și (parțial) în sfera fantasticului. A lăsat, însă- excepționale portrete, în ceea ce am putea numi astăzi- memorialistică. Și aici, Ionel Teodoreanu a demonstrat că are condei, fior și sensibilitate, pictând cu sufletul, unele figuri literare din dulcele târg al Iașilor. De altfel, Iașii trăiesc în opera sa, ca un fel de elixir fermecat, sau ca o undă de lumină, vag ghicită departe, printre nourii negri și reci.

Sursă foto: https://teatruradiofonic.com/ionel-teodoreanu-in-casa-bunicilor-1994/

 

„De-ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele, aducându-ţi-o să-i închizi ochii.
Dar la poarta casei tale veghează dragostea – şi mi-am tras paşii înapoi ca la ieşirea cu icoana din biserică.”

Să ni-l imaginăm pe Ionel Teodoreanu (riscând o comparație extrem de prozaică), asemenea unui fotbalist îndrăgostit iremediabil de driblinguri, care uluiește prin prestidigitația cu care transformă mingea într-un fel de argint viu, dar care uită să marcheze, pentru că rămâne mult prea absorbit de tehnica sa fosforescentă.

O tehnică impresionantă, dar sterilă. Garabet Ibrăileanu ( criticul literar care l-a susținut cel mai mult ) i-a reproșat la un moment dat (cu un fel de părintească mustrare), faptul că scriitorul nu se arătase preocupat de epic în romanele sale, insistând în mod exagerat pe inventarea unor metafore. Astăzi, literatura lui Ionel Teodoreanu ne apare oarecum vetustă.

Multă vreme, am subscris acestei idei, dar constatând câtă nebunie de kitsch, câtă mizerie stilistică, pe scurt- câtă vulgaritate eruptivă trăim astăzi (inclusiv în sfera literaturii considerată drept etalon estetic) mă întreb dacă nu cumva, aparentele dulcegării stilistice, puzderia de fructe, flori, culori, jucării, zâmbete sau naivități ale multora dintre personajele lui Teodoreanu, nu reprezintă (prin comparație, în sensul sugerat anterior) răul cel mai mic? Sau, poate că mă înșel….