De ce mai toate iubirile celebre din istoria culturii au cuplul, sudat organic prin pasiune, și un personaj colectiv asupritor?

Ce e cu personajul acesta colectiv? Ce tabu social încalcă dragostea? Ce e în spatele represiunii și stigmatizării ei? Invidie? Pedeapsa pentru sfidarea ordinei cosmosului mundan în care inima e miel de sacrificiu?  Sau faptul că fericirea e un fruct oprit într-o lume ”căzută”? De ce conspiră soarta în toate mitologiile lumii împotriva îndrăgostiților care se iubesc real?

Ani buni am luat chestiunea ca pe o formă de imaginație morbidă a rapsozilor sau am pus-o în seama intenției de amplificare a tensiunii dramatice a narațiunii. Nu există poveste fără conflict și obstacole.

Realitatea pare să reproducă ficțiunea literară. Asta mă intrigă. Când toate datele exterioare se aliniază în favoarea formării unui cuplu, apar obstacole interioare, sensibile, unul simte chemare, iar altul nu, unul e agentul dorinței, altul agentul rezervei. În schimb, când realmente doi oameni se iubesc ca Tristan și Isolda, tot universul li se opune.  De ce?

Pictură Joan Dumouchel

Se elimină din start toate interpretările aberante de tipul:

– Dacă era să le fie totul favorabil, le trecea amorul (Fals. Realitatea arată că iubirile nu trec! doar cele închipuite).

sau

– Pentru că era fructul oprit, s-au înflăcărat mai tare (Fals. Cei care se aprind doar din dorința de trofee și simț al provocării, au un profil psihologic opus celui capabil de implicare amoroasă.)

Se elimină și ipoteza că realitatea e un matrix în care ni se materializează fantasmele și nu știm să visăm luminos și cu deznodământ fericit.

Rămân ipotezele plauzibile. Simțul comun e conștient că dragostea e un hazard sau un ”dar al zeilor”, nu rezultatul unui efort. Apare, deci, invidia și revolta în fața discriminării pe care o fac zeii care aruncă zarurile și le dăruiesc harul doar unora.

Simțul comun se teme de puterile ”magice” ale dragostei și încearcă să îi pună stavile.  Ea sfidează toate normele posibile: sociale, morale. Are forța unei stihii a naturii.

Simțul comun vede în dragoste paradisul și îi pedepsește pe cei care și-au permis să ajungă acolo înainte de vreme.

***

Noblețea ne îndeamnă să nu îi umilim pe cei care au ceva mai puțin, umfându-ne în pene cu ce avem, dacă avem ceva în plus.

Este dezgustător să vezi un om inteligent care se laudă că e mai deștept ca alții sau care predică despre cât e de bună deșteptăciunea.

Este hidos să vezi o femeie frumoasă care le etichetează pe toate celelalte drept urâte, șleampete, grăsane.

Este cum nu se poate mai ignobil un bogat care se arată scârbit de sărăntoci.

Nu se face să propovăduiești nimic. Și cu atât mai puțin dragostea.

Ea e un dar, nu un produs al voinței. Unii o invocă de parcă am putea să alegem să trăim într-o transă amoroasă continuă și doar de-ai naibii, de perverși și de ”decadenți”, ”de degradați moral”, nu trăim în imperturbabile și imuabile preafericite cupluri. Atât îi duce pe ei puritatea gândirii.

Nu se face să te lauzi cu ea, când o trăiești, pentru că nu e o chestiune pentru care muncești ca să o obții sau care îți vine ca premiu cu coroniță pentru bună purtare, ci ceva foarte rar, imposibil fără compatibilitate sexuală, și a cărei întâmplare nu poate fi provocată. Nu se îndrăgostește nimeni la comandă, din convingere.

Nevoia de hrană nu este opțională. Să te apuci să spui: nu mai mâncați fast food, ci caviar unor oameni sărmani e o batjocură.

Nevoia de sex e tot o foame. Fiecare și-o astâmpără cum poate. Dragostea e caviar, dar nu toți au șansa să se hrănească erotic cu așa ceva.

 

Nu e demn pentru cineva care a cunoscut-o să se laude cu ea.

 

Citiți și articolul despre Corp. Suflet. Frontiere.