Toți cozonacii cuptoarelor de lut mi s-au strâns în piept
Ștefana Dicu
E-atât de alb dealul acesta de sub pomi,
Pe care sania încerc să-mi potrivesc,
De parcă toate crengile se-agită să-mi sărute fruntea.
E-atât de caldă sania asta de fier, și de lemn, și iarăși de fier, sub mine,
De parcă tălpile și pulpele din nămeți închină pocale cu vin întru paralizia lor.
Se coc atât de parfumat și de moale merele pe teracota sobei,
De parcă poveștile mai pot ieși din scorbură înspre mușchiul înghețat sub piele,
Doar pe portița sobei, din ochiul de jăratec mărunțit.
Alunec cu beregata la vedere, atât de iute și de proaspăt, pe lama ascuțită a gerului,
Porțelanul pisat de deasupra zăpezii vrea să-mi îmbrace venele în argint și sângele curge din carnea tăiată înspre stomac.
E atât de încinsă plita asta pe care-mi sfârâie toate căutările,
Feliile de cartof așteaptă să fie coapte pe ea și-apoi aruncate-n vatră.
Am să-mi așez pielea obrazului să sfârâie și-apoi am să-l întorc și pe celălalt,
Așa, ca în cuvântul Lui…
E-atât de adâncă și prăfuită pădurea peste care sacii de zăpadă au plâns,
Și-atât de îngustă, alunecoasă și bătătorită poteca asta cu podeț ce ține pârâul ca o cingătoare,
Trosnind din cartilagiile ei peste năframa de apă,
De parcă toți cozonacii cuptoarelor de lut mi s-au strâns în piept
Parfumând vârfurile brazilor în bocetul lor către primăvară.
E-atât de aproape Mănăstirea asta de Nimicul din mine,
Că mă privesc în mănușa pe care sloi o port peste pălmuță,
Și-i fac semn din ea Lui, să-i mulțumesc, că-mi pune toate acestea la picioare.
Fiică…
Mamă…
foto arhiva personală
