De fiecare dată când aud câte un predicator relațional vorbind sunt siderată să constat că operează cu un ”om generic” și cu prezumția că oricine poate ”dresa” pe oricine dacă aplică niște formule de comportament. Eludează o serie întreagă de variabile care fac posibile sau imposibile legăturile dintre oameni.
Că iau o grămadă de bani pentru bla-bla-uri nu ar fi așa de grav dacă nu ar avea și pretenția că ar fi de folos cuiva în realitate. Ca și delirul cu sugestia pozitivă sau cu ”invocarea” pomului lăudat, ca și bazaconia cu ”legea atractiei”, și aceste fabulații, bine instrumentate de șarlatani, se bazează pe o minciună de fond și anume că totul e posibil pentru oricine, dacă sunt întrunite anumite condiții.
La o examinare mai atentă, profilul robot al acestui om generic se înfățișează ca android pur sânge: nu are simț estetic sau preferințe estetice (nu se poate simți fascinat de cineva mai presus de comportamentul dificil), nu are impulsuri iraționale, nu are nici raționalitate suficientă încât să de a o șansă unei realități necunoscute să îl suprindă, nu are contradicții interioare, nu are dileme, nu are valori distinctive, nu are o conștiință morală, nu are fir de generozitate, nu poate fi înduplecat cu argumente, e perfect egoist și autosuficient, e, practic, o mașină care reacționează la apăsarea pe anumite butoane.
Această minciună de fond, din păcate, e racordată la eșafodajul paradigmei contemporane, care e funciar utilitaristă și individualistă, și din care decurg și credințe specifice, cu un pronunțat caracter antropocentric, cum ar fi aceea că: individul e atotputernic și ”universul se supune voinței lui”, e o unealtă a voinței sale, că realitatea este și trebuie să fie o plastelină la cheremul său, că e are libertăți și puteri pe care nu le are.
Ca un adevărat Mefisto, spiritul ”new age” împroprietărește fictiv conștiința și o accesorizează cu mijloace și resurse de care nu dispune în realitate, cu atuuri și responsabilități care depășesc cu mult potențele sale reale, iar această împroprietărire fictivă o întoarce împotriva ei: omul devine vinovat de faptul că nu se comportă ca și cum ar fi atotputernic, orice eșec i se datorează, inclusiv gradul de mizerie și tâmpenie mondială, ceea ce îi servește pe tavă hazardul, toate sunt ”creația” lui.
Ideea că „omul e Dumnezeu” îl aruncă în postura de vinovat suprem pentru orice tragedie și neputință și limită.
Sunt trei tipuri distincte de iluzie și amăgire care determină eșecul existențial al tuturor celor arondați mental la aceste credințe. Axiomele pe care se bazează sunt false.
- ”Totul e ordine și dreptate în univers, totul se întâmplă pe merit, viața ne oferă ceea ce merităm, nu există haos, hazardul nu e orb”. Din asta rezultă forme grave de masochism și autoflagelare.
- ”Omul e omnipotent, orice situație limită sau dezastruoasă prin care trece e doar din vina lui”. Poate obține oricine orice de la viață; resursele individului și ale lumii sunt nelimitate. Din asta rezulta o serie întreagă de speranțe iluzorii și de așteptări chinuitoare și un sentiment acut al ratării.
- ”Realitatea e o construcție a minții”. Din asta rezultă ori forme de solipsism radical în care realitatea devine exclusiv produs al interpretării, ori forme de utopie mistică bazate pe ideea că mintea are puteri asupra realității de așa natură încât să miște lucrurile telechinetic, să producă realmente realitate, să materializeze viziuni, în chip nemijlocit.
Pe cei care îi încearcă asemenea gânduri îi invit să reflecteze puțin la viața mamelor cu copii bolnavi de leucemie sau care și i-au văzuți gazați la Auschwitz, morți în incendii, turturați de violatori și pedofili.
Nu. Nu e deloc așa.
Unele lucruri se întâmplă cu sens, pe merit și pe bună dreptate, unele experiențe sunt determinate de ceea ce suntem și de fibra lăuntrică, altele sunt pur accidentale și nu au nici o legătură cu ceea ce suntem, nu le-am chemat și nu le merităm.
Unele dorințe se împlinesc, altele nu. Uneori mintea are puteri asupra altor minți care, împreună, conturează realitatea și alteori nu. Încercarea de rotunjire a datelor și de forțare a concluziei în cunoaștere se numește furt. Nu e cu ”totul”. Nu e despre ”totul”. Nu se poate aproxima o concluzie cu valoare generală.
Ce e general valabil e valabil în orice situație. De exemplu legea gravitației, cât suntem la sol. Sau forța electromagnetică. Aia acționează de capul ei oricând, oricum. În mod cert nu se pot trage nici un fel de concluzii despre faptul că viața reală corespunde unui model de gândire.
Sigur că e foarte posibil ca UNII (nu toți) să crape îngropați până la gât în idei fixe și să nu se întâlnească decât cu propria prostie proiectată în tot ce mișcă și deghizată în orice întâmplare și apariție, dar, desigur, nu pățesc toți așa. Dacă era să fie universal fenomenul, nu mai era posibilă evoluția, nici o reflecție filosofică și nici o ”mutație” în conștiință, nici o descoperire științifică.
Această nenorocită de axiomă pe care și un novice în filosofie o demontează din trei mișcări ale gândului, produce în plan psihologic forme grave și foarte grave de delir, acuzații false și masochism.
Nenorocitul care trăiește cu ideea nefondată că ”totul se întâmplă pe drept” se autoflagelează pentru răul de care are parte: dacă e rănit, lovit, umilit e convins că a greșit el cu ceva, că și-a meritat-o sau că trebuie să se schimbe. Aici intervin șarlatanii, în acestă stare de derută și suferință. Atât de ticăloși sunt încât să spună: ”X a murit din cauza ta, pentru că în subconștient îți doreai să moară sau ceva din tine îți juca feste, altfel ar fi mers totul perfect”. Responsabilizează victima sau beneficiarul unei situații nefericite pentru toate cele întâmplate. Îl obligă pe amărât să se creadă Dumnezeu, să se simtă pe nedrept și fără nici o noimă atotputernic să își imagineze că depinde de el tot cursul lucurilor. E o credință de sorginte magigo-demonică aceasta, nu intru în detalii căci e prea evident.
Sigur că suntem responsabili de tot ce ține de alegerile pe care le facem conștient (de cele inconștinete evident NU) și sigur că sunt situații în care avem libertatea de a lua decizii mai mult sau mai puțin favorabile, dar ideea că prin puterea minții, a gândirii sau a simțirii atragem situații tragice (de exemplu o boală, un cutremur, un accident, suferința sau rătăcirea unui om drag, singurătatea, o urgie, un sejur într-un lagăr de concentrare) este una care reflectă mostre de ”gândire” arhaică, primitivă, magico-tribală.
Ce spun răspicat este că NU EXISTĂ SUFICIENTE DATE pentru a se trage asemenea concluzii.
Există un hiatus între e posibil și ”e lege”… Uneori da, sunt cazuri în care unii oameni prezintă forme de masochism care îi împing spre module de relaționare chinuitoare și spre situații în care să se simtă pedepsiți. Dar nu se poate generaliza. Să ținem cont de faptul că majoritatea oamenilor trăiesc în condiții oneroase moral și tenebroase emoțional, că viața e foarte dură, că societatea contemporană o face îngrozitor de rea, că mediile urbane alienează…
E greu să te desprinzi de o întreagă rețea de mentalități și comportamente găunoase și păguboase și să trăiești singur sau să ai șansa (aici e doar hazard și totul e întâmplător) să dai peste acel unic seamăn zdravăn la cap și întreg la suflet cu care te-ai potrivi, de i-ai fi seamăn.
Această axiomă a ”neîntâmplării” trebuie eradicată, lepădată, distrustă pentru totdeauna. Hazardul e orb, nu se uită în sufletul omului și nu face zarurile cu calcul și simț al dreptății. Conștiința da, știe să aleagă, cunoașterea de sine e un factor favorizant întâmplărilor neîntâmplătoare.
Cu cât simțurile, sufletul, mintea sunt mai apropiate de starea de veghe cu atât întâlnirile sunt mai lucide, recunoașterea tipologiilor umane și naturale, puterile de anticipație și previziune sunt mai avansate. Dar numai în aceste condiții.
Escrocii încearcă să le inducă victimelor credule ideea că ar depinde de ei și de cum își strunesc mintea să le scoata viața în cale un pegas, o lampă fermecată sau să le dea ocazia să tragă biletul câștigător. Toți oamenii cu adevărat împliniți și înzestrați cu discernământ intelectual au afirmat că nu a depins de ei ”șansa”… de ei a depind doar auto-controlul, o anumită disciplină interioară, a depins să fie buni, morali, generoși, atenți. Un ins capabil să gândească realizează cât de mult cântărește ”partea haosului” din viața proprie, nu priectează interpretări, ci observă lucrurile și nu trage concluzii pripite.
În abecedarul gândirii filosofice există patru întrebări fundamentale legate de condiția individuală: cine sunt? ce pot să știu? ce pot să sper? ce pot să fac.
Acești șarlatani le dau clienților iluzia că pot fi oricine, pot ști orice, pot spera oricât și totul le stă în putere.
Statistic vorbind oamenii cu adevărat dezirabili sunt rari. Rară frumusețea, rată bunătatea, rară sănătatea mintală, iar Făt Frumos și Ileana Cosânzeana de obicei se cuplează între ei. Ce încerc să spun este că un consilier cu bun simț i-ar ajuta pe oameni să înțeleagă care le sunt limitele și ce își pot permite cu adevărat, i-ar învăța să se adapteze la propriile resuse, să își caute fericirea în condiții de îngrădire, nu le-ar promite ne-limitări utopice. Un comportament echilibrat și armonios nu vindecă tulburările de personalitate ale altuia! Un domn, oricât de plin de tact, de subtil și de abil nu va reuși să intre în grațiile unei zeițe pe care nu o interesează decât posesorii de vilă și mașini de lux. Un heptagenar nu va cuceri așa de ușor inima unei tinerele curtate de toți culturiștii cartierului, oricât ar fi de poet.
Ceea ce escrocii omit să spună este că e absolut necesară, pentru orice fel de relație, o prealabilă dovadă de interes reciproc și de dorință de apropiere și că în orice relație miza sunt resursele. Ce punem la bătaie sunt niște resurse. Dacă ele nu sunt comparabile nu ține nimic. Sugestia pozitivă nu va face un prost mai deștept, peste noapte, nu va ajuta pe un mâncător de popcorn pe sofa să câștige curse de atletism și nici o ”formula magică” de conduită și vorbire nu va stoarce lacrimi din inima unui narcisic.
Ce mă revoltă în discursurile acestor indivizi e că unul nu predică onestitatea, deschiderea, adevărul: toți sunt consilieri de imagine, te învață ce să pari nu ce sau cum să fii! Unul nu discută problema atracției, care e aurul negru al oricărei relații fericite.
Când ai depășit venerabila vârstă de 20 de ani este lucrul cel mai rar și mai greu de obținut. Cu cât oamenii au personalități mai complexe cu atât sursele de atracție se împuținează și se restrâng. Când se întâmplă să găsești o data într-un deceniu pe cineva care să te atragă, nu te mai gândești la nimic, nu mai ții cont de nici un impediment și de nici un obstacol. Trebuie să fie și reciproc… Geaba ai comportamentul ideal cu cineva care îi place vecinei.
Da, sunt formule care fac relațiile funcționale, dar fără sentiment și fără pasiune lucrurile se deteriorează rapid, spoiala de chemare de la începutul conviețuirii e aglutinată rapid de impresia de suspensie în gol, de lipsa de miză și conținut…
Viața mi-a demonstrat că doar pasiunea nu trece și că doar legăturile profund carnale au șanse de supraviețuire, în rest orice compatibilitate, orice afinitate, orice motivație sunt luate de vânt. Dar mulți se amăgesc în privința consistenței sentimentelor și a intensității pasiunii… Unii botează cu aceste nume niște atașamente superficiale sau niste pofte sezoniere. Cine spune că dragostea trece în trei ani nu știe ce e aia. O relație care nu se bazează pe o foarte puternică atracție reciprocă nu are cum să țină nici o zi, e o pedeapsă și un supliciu. Oamenii sunt alienați, distruși, confuzi, singuri doar pentru că nu simt suficientă plăcere și dorință.
Ceea ce iarăși omit să spună consilierii și predicatorii relaționali este că mulți dintre ”enoriașii” societăților de consum, libertariene, suferă de varii forme de adicție: de la droguri la dependența de jocuri sau de pornografie. Nu putem eluda devierile de comportament care sunt atât de răspândite. Un drogat, un ferișist, de orice fel ar fi nu are același grad de sensibilitate relațională, de deschidere de motivație, e blocat, obstrucționat de problemele lui.
De asemenea, depresia, care e boala secolului scade libidoul și dorința de comunicare și conviețuire. Mentalitățile individualiste, virtualizarea lumii, repetatele eșecuri intime sau prea numeroasele legături efemere și rupturi, cerința de a o lua de la capăt o data pe an sau chiar mai des, aceste directive ale noului stil de viață, metropolitan, pot deterioriza și calitatea vieții dar și elanul oricui… Relațiile devin impracticabile, oamenii se apropie și se abandonează din te miri ce. Atmosfera de mediu de opiomani e tot mai prezentă. Iată un fapt eludat de predicatorii noii orânduiri. Adepții curentelor new age nu par să vadă dezastrul și impasul cataclismic în care se află lumea. Nu doar că nu se produce nici o trezire a conștiinței, se întâmplă chiar o adormire a ei în masă. Omenirea pare a fi o armată sombambulă, drogată în ultimul hal cu tot felul de iluzii, hăituită de himere. Degeaba îi scrii belet de amor ”universului”, n-o să îți crească părul la loc, chelule! Nu tot ce zboară se mănâncă!
Acești ”consilieri” întru mistificarea existenței nu au pic de decență în a manipula oamenii, Faptul că promit imposibilul unor ființe derutate sau deznădăjuite e o escrocherie de cea mai joasă speță.
Una e să credem în miracole, în sens religios, și alta e să pretindem că le putem provoca!
