Ce naiba să iei cu tine când, amețit de mirajul a ceea ce crezi a fi rezolvarea tuturor problemelor tale, te strămuți la cei cincizeci de ani ai tăi?! Că doar nu puține ai reușit să agonisești într-o viață de om?! Constați că nu te poți lipsi chiar de toate, că ai adunat lucruri importante, că doar nu ai fost vreo babă sclerozată care ține cu dinții de lucruri inutile pe principiul că poate trebuie și asta la ceva, vreodată.
Și totuși ce să iei și ce să lași?! Îți iei bani, documente de identitate, atestatele pregătirii profesionale, recomandările foștilor șefi. Astea două din urmă, chiar nu-ți folosesc la nimic, dar totuși, sunt cartea ta de vizită, nu?! Îți iei câteva haine de schimb, pe multe le trimiți înapoi căci se dovedesc neadecvate vremii și vremurilor din noul colț de lume în care te-ai mutat. Îți iei un mic album cu câteva poze ale ființelor dragi. Îți iei o lenjerie de pat, perna ta, o farfurie, o lingură, o furculiță, un pahar, o ceașcă pentru cafea. De astea crezi că ai nevoie ca să ți-l simți mai aproape pe acasă. Cam asta îți iei, lucruri… Dar ce lași…, de nu știi dacă ai mai putea face vreodată alegerea acesta ce te seceră de la genunchi.
Dar ce lași…, îți lași părinții în prag bocind nedomolit ca după mort, cu inima sfâșiată în felii de foc. Ție nu-ți garantează nimeni și nimic că vei putea, la rândul tău, să-i petreci pe ultimul lor drum, cu bocete sau fără, nu știi, căci poți fi secătuit între timp. Calea către ei poate fi atunci blocată de uriași de zăpadă viscolită sau mai știu eu de ce alte stihii ale timpurilor. Așa ajungi să-i priveghezi și să-i petreci în gând, pe muțește, căci oricum n-ai cui spune.
Dar ce lași…, îți lași toată lumea ta, te lași pe tine cel care ai fost până ai decis să pleci. Acum ești alt om, cu toate aspirațiile tale vindicative spulberate, convertit în ceva ce nu ai să înțelegi pe deplin niciodată. Doar esențele tale cele mai puternice le mai ai, doar ele au rezistat acestui climat străin, neprielnic, feerizat în mod eronat de alergatul câinilor cu colaci în coadă. Lumea asta amețitoare, îndepărtată și rece n-o s-o răzbați și n-o să te străbată nicicând. Nu ești de aici și aiciul acesta nu este din tine.
Unii spun că își iubesc țara și în același timp iubesc și țară de adopție. Că pentru ei acasă este și aici și acolo! Așa o fi! Să fie la ei! Posibil să aibă alte reguli în care nu încape glasul pământului, glasul inimii. Ca într-o căsnicie cu contract prenupțial. Un parteneriat cu contract funcțional cât timp se respectă drepturile și obligațiile ambelor părți, și atât. Ce dragoste să fie?! Ce rădăcini, ce doruri de demult sau ce altceva, nebănuit, te leagă?! Pragul veșniciei poate fi mutat de colo, colo?! Când vrei și după cum vrei?! Nu ai nicio zbatere, precum stânca de cremene?! Și dacă totuși reușești să strămuți pragul veșniciei din neam în neam, nu-ți însângerează sufletul pe veci?!
După prima întoarcere, după primul concediu, pleci de acasă cu plante aromatice căci nicăieri în lume nu găsești mireasma leușteanului, a cimbrului și a mărarului românesc ce respiră răcoarea înduioșatului tău acasă. Aduse din Sânul lui Avram, aduse din Grădina Maicii Domnului, le păstrezi cu sfințenie o vreme. Până la urmă le arunci cu inima ghem, căci nu ai timp de gătit aici și ele doar impregnează plângătoare colocatarele dulapului.
Primești din România câteva pachete, doar în primul an, ce conțin medicamente căci nemții, cât sunt ei de nemți, sau mai bine spus cât îi credem noi de nemți, nu au auzit, nu au văzut, habar nu au de doctorii pe care ei înșiși de produc.
În anii ce vin nu mai vrei pachete, nu tu slănină, nu tu făină, nu tu sarmale, nu tu…nimic, precum obișnuiesc dezrădăcinații normali, cei adaptați strămutării. Depresivii nu mai vor nimic, pentru ei totul a asfințit, ei vor acasă, ei își vor viața înapoi.
Da, îți este uneori poftă de câte ceva, dar nu să-l savurezi aici, n-are niciun haz, gustul adevărat îl are doar acasă. Uneori le spui alor tăi să facă o saramură românească de crap, cu legume sănătoase, adevărate, de-ale noastre, coapte pe jar de lemne și să se răsfețe mâncând și pentru tine. Ei te întreabă atunci dacă nu cumva vrei să îți trimită câte ceva de pe acasă. Nu, nu vrei, nu vrei nimic. Așa le spui. Ce rost are!?! Toate alea sunt bune doar acolo, tu cu ei, împreună.
Când ajungi acasă, o dată pe an, ei tot vor să îți pregătească mâncărurile care îți plac. Tu, în schimb, nu te mai saturi de ei, mâncare nu-ți trebuie, nici vorbă. În primii ani, când vii acasă te gâtuie emoția regăsirii a tot ce-ai pierdut și nu poți să mănânci decât un cultuc de pâine românească, goală, fără ceva ce ar putea să-i denatureze gustul de neîntâlnit în alt colț de lume.
Mai târziu, peste câțiva ani începi să mai mănânci câte ceva, acasă. Aici unde te-ai strămutat mănânci ca disperatul, ca nebunul, haotic, noaptea, din alean de flori albe de liliac abia înflorit, la ore total nepotrivite, mâncăruri cu totul de-aiurea. Drept care pui pe tine ceva kilograme în plus. Altă povară și aceasta, că parcă nu sunt destule altarele jertfelor tale, de care te miri prostit cât de rapid au prins rădăcini, de nici iarba fiarelor nu are ce să le mai facă! Cum au găsit ele aici sol bun, batăle-ar pustia să le bată!
Mai apoi, an de an, pleci de acasă cu cărți. Iei doar cărți, acelea pe care le-ai cumpărat cu ani în urmă și nu ai apucat să le citești. La controlul vamal chiar te întrebi ce gândesc oare lucrătorii de acolo. Aiurea, ce să gândească?! Nu gândesc nimic, sunt sătui până peste cap de strămutații ce îi asaltează de toate sărbătorile și în Augustul lor feeric. Vameșii, obișnuiți să vadă și să nu se mai mire, se uită doar după lucrurile interzise. Nu își bat capul cu fleacuștețele din bagajele românilor dezrădăcinați. Noroc că nu au acces la ce au strămutații în inimă, la ce doruri pustiitoare târăsc după ei, la ce au în sufletul lor. La câte miraje a mistuit acolo, la câtă durere si deznădejde a îngrămădit acolo monstrul ascuns numit fatalitate. Dacă ar putea vedea toate acestea s-ar cere singuri la pensie, mai înainte de vreme. Sau ar fi duși direct la balamuc.
Și mai ești acuzat și de lipsă de patriotism! Ce mai, ești trădător de neam și țară, că n-ai rămas aici să faci ceva, să schimbi ceva în bine, să lupți, să suferi… Ai ales să-ți înzecești suferința haihui prin lume, aiurea.
Hai, fie, ești cătrănit destul, treacă de la tine și asta! Tu să fii sănătos! Mergi cu Dumnezeu! Și cu speranța că la anul, când vei reveni, vei mai trăi și tu un pic. Două săptămâni sau o lună, cum ți-o fi norocul! Până atunci, ARMY!!! FIGHT!!!
