Îmbrățișarea – gestul prin care nerostitele cuvinte se transformă în iubire

Afectivitatea se poate manifesta în multe feluri, dar, între ele, gestul mângâierii este poate cel mai prezent – nu numai la oameni, ci și la animale. Instinct care se manifestă spontan, având cauze diverse ( mângâiem din dorința de a ne apropia de cineva, de a consola, de a îmbărbăta, de a liniști, de  a transmite emoții și de a le materializa etc), atingerea indică tandrețe, empatie, iubire, având, în plus, marele avantaj de a transmite sinceritate și de a afirma aprecierea față de persoana căreia îi este destinată. (Nu e cazul să vorbim aici de perversiuni manifestate cu intenții malițioase de către pedofili sau dezaxați care caută inițierea unei relații improprii și ilegitime.)

Fiecare avem un înțeles propriu al felului în care știm să mângâiem și ne dorim să fim mângâiați, iar aceasta poate deveni o artă a seducției în care mijloacele sunt infailibile. A mângâia înseamnă a fi curios de trupul celuilalt și de a dori să cunoști intimitatea lui, în afara oricărei imperfecțiuni. O simplă atingere a mâinilor poate declanșa, uneori, un val de emoții (fiori) pe care nici nu conștientizăm uneori că le putem avea, iar partea senină a acestei „întâmplări” (în sens metaforic, nichitastănescian) este că devenim activi din punct de vedere sentimental, ceea ce are efecte impresionante asupra corpului și asupra psihicului.

Am căutat în multe surse online sau livrești, iar în cele din urmă am ajuns la o carte care ni s-a părut că aduce una dintre cele mai explicite și totodată cea mai complexă abordare, excelând prin diversitatea modurilor de interpretare a acestui gest. Poate că mulți vom fi surprinși de ceea ce (nu) știam, privind din exterior lucrurile.

Iată un capitol (6. „Arta mângâierii – De la încredere la iubire”) din cartea Dr. Gérard Leleu, Tratat de mângâieri, apărută la Editura Trei, 2014, în traducerea Alizei Ardeleanu. Sublinierile ne aparțin.

„A te lăsa mângâiat înseamnă : „Am încredere.” „Deschizând spontan brațele, prin atingere, dar și prin cuvânt, un bărbat și o femeie își reafirmă încrederea reciprocă și-și reînnoiesc jurământul.” (…)

Trebuie să ne învingem pudoarea, sau, mai degrabă, pudorile. Pudoarea morală inculcată de cultura și religiile occidentale consideră goliciunea indecentă, din chiar clipa în care o ființă umană ajunge la vârsta rațiunii; și mai cu seamă femeia este condiționată să-și ascundă trupul și să interzică și cel mai neînsemnat contact.

Ființa umană – îndeobște femeia – se teme de părerea pe care și-o va face celălalt despre frumusețea corpului ei. Cea mai mare pudoare a femeii nu este atât de esență etică, ci estetică. Mai narcisică decât tovarășul ei, mai grijulie cu propria-i frumusețe, ea se teme să-și dezvăluie imperfecțiunile în această trecere în revistă a detaliilor pe care o constituie confruntarea intimă cu masculinul. Dintr-o anchetă pe care am realizat-o, reiese că doar o femeie dintr-o mie este satisfăcută de trăsăturile și formele ei. „Fără îndoială, o Phyrne (n.t. curtezană celebră din Grecia, iubită a sculptorului Praxiteles, care a folosit-o adesea drept model) nu se teme de priviri, dimpotrivă, se dezbracă cu mândrie: frumusețea ei o înveșmântează. Dar, chiar dacă ar fi la fel de frumoasă ca Phyrne, o fată n-are de unde să știe cu certitudine acest lucru; ea nu poate avea orgoliul arogant al trupului ei atâta timp cât sufragiile masculine nu i-au confirmat tânăra vanitate; și chiar și acesta o înspăimântă; amantul este mai redutabil decât o privire; este un judecător; o va revela sieși, în adevărul ei; (…) de aceea, cere să se facă întuneric, se înfășoară în cearșafuri (…)” (Simone de Beauvoir, Al doilea sex)

În sfârșit, plăcerea ne face mai  slabi, căci smulge măștile: cea pe care ne-o formăm, cea pe care ne-o alcătuim prin cosmetice. Plăcerea alungă mândria, rolul pe care-l jucăm. Îi oferim celuilalt un chip cu expresii spontane și indecente, un corp abandonat fără reținere pe care voluptatea îl dezgolește încă și mai mult.

A te lăsa mângâit este și o mărturisire: „Te doresc, dăruiește-mi plăcere” . Și o dezvăluire: „Am nevoie de destindere, vreau să fii odihna-mi de războinic (de războinică), să-mi alini nemulțumirile, să-mi pansezi rănile”.

Pentru mulți, este și o încredințare: „Am nevoie de apărare și siguranță, căci sunt plăpând(ă) și sunt plin(ă) de teamă”. Subiectul care-și dăruiește trupul dezgolit își mărturisește astfel fragilitatea; el face gestul de smintită nădejde și foarte riscant – pentru că astfel poate să renască sau să moară – al câinelui învins ce-și lasă carotida la mila învingătorului. Contactul oferă siguranță, mai ales dacă face parte dintr-un dialog intim care nu începe și nu se sfârșește în pat.

În sfârșit, să te lași mângâiat înseamnă să ceri tandrețe și iubire; invers, înseamnă să declari: „Te iubesc” sau echivalenții lui: „Țin la tine, te respect”… Căci a avea încredere, a te oferi, a-ți mărturisi nevoile erotice înseamnă să afirmi: „Pe tine te-am ales – sau pe tine te accept – pentru a mă dezvălui ție, pentru a-mi satisface aspirațiile. În tine mă încred, pe tine te doresc”. A te lăsa mângâiat înseamnă să te recunoști ca ființă demnă de dorință și iubire.

Ofranda reciprocă

A mângâia înseamnă: „Te doresc, vreau să-mi oferi plăcerea de a te dezmierda, vreau să-ți ofer plăcerea dezmierdării”. Înseamnă, prin urmare, a cere și a dărui plăcere; căci atingerea permite primirea și, simultan, oferirea unor senzații agreabile. O femeie care mângâie chipul soțului ei încearcă o plăcere pe care o retransmite, prin vârful degetelor, partenerului. Acesta resimte o plăcere pe care o întoarce mâinii feminine. Astfel, se stabilește un flux de bucurie tactilă.

A mângâia înseamnă și să te oferi ca ajutor, să întinzi o aripă protectoare, să te transformi în port salvator. Înseamnă să primești acasă. Să devii izvor de afecțiune. Dar mângâierea este mai puțin o dovadă de iubire decât faptul de a te lăsa mângâiat, pentru că dorința de trupul celuilalt, celeilalte, mai ales dacă este frumos, poate fi dorința de un obiect frumos al sexului opus.

În registru psihologic, aa cum se întâmpla și în cazul beneficiului hedonic,  cel care dezmiardă primește – și cere – tot atât cât oferă. Și întotdeauna există o speranță de reciprocitate. A mângâia înseamnă și a bate la o ușă, a te strecura sub o umbrelă, a te insinua într-un suflet. Unii psihologi merg până acolo, încât afirmă că, mângâind, ne mângâiem pe noi înșine, pe copilul care încă suntem. Dar ce mai contează, din moment ce o vom face și mai bine?”

Citiți și Fericirea este un cartof cu sare…