Cât despre dragoste, lăsați femeile să vină la mine!
Descătuşarea unui oraş plin de lumini se reduce la oameni. Asemănător este şi cazul unor construcţii urbane fade, mai puţin luminoase artificial, iar neutralul natural este relativ şi capricios. Clădirile se înalţă şi se prăbuşesc. Întreţinute sau ignorate. Ca sentimentele exagerate şi anihilate simultan. Cu cât sunt mai mari, cu atât cei mai mulţi nu-şi mai spun defel „dragă” şi invers, cu cât sunt mai superficiale cu atât noţiunea îşi pierde semnificaţiile şi devine desuetă, penibilă, agasantă, se reduce la conotaţiile sexuale, habitudinale sau conjuncturale. Te iubesc dacă! Decât. Defel. Îndrăgostit perpetuu de un lucru rişti a-ţi pierde dexteritatea faţă de respectiva promisiune ajunsă banală, familiară şi invers. Încolţeşte neprimăvăratic un fel de curiozitate a evitării cunoscutului plat.
Ce-ar fi dacă? Simpla căutare. Dragostea neîmplinită puţin violată. Este şi nu prea. Îmi place ineditul. Ecumenic, evlavios şi în acelaşi timp evoluţionist. Bulversant. O cretineală. Cum să le pui împreună? Numai dacă ai suficientă nebunie.
Cine dracu mai caută anormalitatea azi, într-o lume imbecilă şi tăcută? Nimeni. Suntem acolo. Vorbesc toţi şi nu se înţeleg prea tare.
– N-am mai făcut dragoste de un car de ani! A spus o tipă tânără, Risa, uneia mai în etate, Carla care fuma ca o locomotivă veche, aprindea ţigară de la ţigară şi dădea tot fumul pe nări cu o furie aproape ascunsă. Verifica nara obturată pe terasă. Înăuntru nu mai avea voie. S-au dus timpurile cu sinucideri în masă. Sau încerca să pară ameninţătoare. Ca bărbaţii cu barbă care se cred mai puternici că au barbă. Nu era cazul să-şi lase pilozităţile neepilate. Orişicum, dialogul nu era nici măcar potrivit faptic, dar tocmai de aceea a invitat-o pe Carla la o cafea, un bar sigur din centru. Şi au decăzut în cele din urmă după mai multe confidenţe şi cocteiluri în votcă amestecată cu suc corporatist. Să se destrăbăleze! Ca femeile normale. Vorbind. Şi sugând puţin alcool.
Cum altfel? O să ajungă la lamentare şi lacrimi empatice. Prima care a dat la raţe a fost Risa, normal, zicea că se simte bătrână, n-avea familie, nu născuse o progenitură, bărbaţii sunt imorali, impotenţi sau idioţi, cu cine să se cupleze? Tot întreba asta cu gura într-o parte, de la alcool, şi limba i se împleticea evident. Cu. Pleze. Rostea, aşteptând ca un fel de prinţesă din poveşti peţitorii nenumăraţi. În jur pustiu, firesc. Nici măcar oameni ai străzii.
– Vai. Dragă. Eşti penibilă.
– Ştiu!
– Vă iubesc! Râgâi un beţiv de dincolo de terasă, avea un fel de interdicţie de a intra, iar ele şi-au rotit privirea în jur să se asigure că-s singure în zonă şi au chicotit sfidătoare, strâmbând îngreţoşate din nasuri. O apă şi un pământ. Masculi. L-au ignorat, respectivul le trimitea oricum bezele sau încerca să închege un dialog civilizat cu articulare minimalistă. Uita ce voia să le spună. Erau frumoase. S-ar culca cu oricare dintre ele. Ideal ar fi cu amândouă. Cum să le convingă? Se încurca. Şi dacă ar ajunge în pat ar fi în stare?
– N-am mai făcut…
– Crezi că mă interesează? au răspuns două fâşii de fum iritate, după ce politeţea repetiţiei îi ajunsese în gât. Nici ea nu făcuse de mult timp aşa ceva. Trăsese cu coada ochiului la beţiv. Pofte stârnite şi reprimate. Apoi alungă imaginea ca pe o himeră. Totuşi se întrebă dacă era în stare de ceva. Aşa beat n-o să-şi dea seama cât este de trecută. Îi era frică de bolile venerice mai tare decât să ajungă a accepta penetrări întâmplătoare. Excluse gândul instantaneu. Nici tânără nu se încurcase cu băieţi. Ori sunt serioşi, ori pa. Primise pa, pa…
Nostalgii
– Dragelor! Haideţi la mine. Lăsaţi femeile să vină la mine! Se adresa trecătorilor invizibili. Comenta de după gard, n-avea ce face, văzuse două femei şi îi veni să pescuiască. Încercarea moarte n-are. Are? Amuţi o perioadă bună. Ce să aleg? Două. Nu doi. Medita surâzător. Cum să spun public „dragă” şi să nu mi se intenteze un proces de hărţuire sexuală. Le-ar săruta cu limba vârâtă adânc în gura lor să le impacienteze. Numai să nu vomit acum! hă. hă. Se distra de unul singur. Puteau să scapete vânturi, era deasupra tolerant. Ori cum să murmur „dragă” şi să trec indiferent pe lângă cupele sensibile care îşi caută cu timiditate buzele potrivite. Până la urmă, apelativul se reduce la un sărut suav, întins, ce nu se prea opreşte. De ce ar sta vreodată? Îi era poftă.
Încordarea prin care laşi să se scurgă toată afectivitatea în celălalt, uitând de orgolii, prejudecăţi, nemulţumiri. Banalele nepotriviri frustrate. El se comportă nerafinat în public, vulcanic, isteric, nu isteric, corect, poate just în legătură cu serviciile oferite de diferiţi angajaţi cărora nu le accepta ideile asumate. Se enerva contrazicând, ori contrazicea enervând. Nicicum nu era bine. Mai degrabă rău. Adică altă formă a binelui.
– Drag…..!
– Te rog să nu ne mai deranjezi! Ospătar. Ne deranjează. Serios. Fă ceva…
Chelnerul goli o salatieră în care rămăseseră gheaţa topită înspre locul în care petrecăreţul se aciuise. S-a trezit instantaneu.
– Voiam numai să vă sărut! le-a strigat cu nervi. A plecat împleticindu-se, o să găsească o curvă ieftină, nu-i mai trebuiau proaste fudule. Maxima politeţii. Să nu-ţi vezi limitele şi să te scuzi dând vina pe o cataractă inventată.
– Nu.
– Nu.
Ele strâmbau dezgustate din nas. Bărbaţii. Numai vulvă gratis vor. Nesătui şi obsceni, cerşetori împuţiţi. Dacă le-ar iubi s-ar face preş masculul. Căutau covorul mistic. Lampa lui Aladin în care să sufle. Adevărata lampă. Mărimea nu contează. Ar căuta alternative. Iubire. Nu sex. Afectivitate. Nu senzualitate. Dominaţie, nu supunere. Imitaţie, nu originalitate. Familie, nu singurătate.
– N-am mai făcut dragoste de mult!
– Şi ce-i cu asta? Te repeţi enervant. Ai fost fericită vreodată? Şi-a dat ochii teatral peste cap. Irişii dispăruseră. Apoi au revenit cu sadism. O privea fix. O intimida.
– Nu? Nu cred.
– Păi vezi. Ai ratat momentele potrivite.
– Tu?
În loc de răspuns hohoti molipsitor. Se prinsese şi cea mai tânără. Râdeau ca două fufe ofuscate şi nu le păsa că se descătuşeau nervos în public. Nasoală-i singurătatea. Dar şi mai aiurea este izolarea. Adevăraţii proşti sunt bărbaţii care se ascund după fuste. Cei care nu caută puritatea unor entităţi nevinovate, sincere, puţin exploatate. Tristeţea adevărată a celor care nu au întâlnit iubirea în timpul vieţii. De frică, eviţi iaurtul şi mâncărurile fierbinţi. Apoi ai mânca, dar nimeni nu-ţi mai oferă salate atât de reci încât să ai impresia că-s vulcanice, cuceritoare, topite pe buze.
