Această splendoare a naturii pe nume Iskra Lawrence face o faptă admirabilă. E un celebru model și duce o campanie împotriva a ceea ce eu numesc bullying generalizat la adresa frumuseții feminine, manifest în toată lumea occidentală. ”I don’t want your toxic diet culture” ! spune ea. ”We should ban the expression – you should lose some weight!”
Această femeie superbă a fost și ea hărțuită, insultată pe motiv că ar fi ”grasă”. Acum câteva secole cele care nu arătau așa erau umilite fiindcă erau ”slăbănoage”.
Indiferent de secol, de standarde și de mode, remarcile la adresa corpului unei femei sunt o mitocănie de ultimă speță. Indiferent dacă e schiloadă sau obeză, e doar treaba ei să se evalueze. Dacă întreabă, dacă riscă să ceară opinii, mai e cum mai e, dar judecata negativă necerută – ceea ce se cheamă ”body shaming” – ar trebui să fie calificată drept abuz.Unele au probleme de greutate din motive de boală. Mitocanul de serviciu nu are de unde să știe.
Ca și cum nu ar fi de ajuns că suntem bombardați mediatic cu imaginea standard a unei frumuseți subnutrite, că suntem pe toate căile sugestionate să reproducem niște standarde (când fiecare corp e diferit și are proporții naturale diferite), ca și cum nu ar fi îndeajuns să îți auzi toată ziua colegele și prietenele că sunt ”la cură”, că se simt vinovate că mănâncă sau autorionizându-și corpul, mai ai parte și de ocara bine-crescuților de sex opus.
Mi se mai întâmplă și acum, la vârsta asta. Mitocănia nu se sfiește de nimic, nici măcar de delicatețea sau de eleganța celui pe care îl ia în colimator.
”Sincerul” carpatin, acest animal neîmblânzit, nu se poate abține să te evalueze negativ, e de nestăpânit. Dar se ține bine în frâu în contrasens; nu ți-ar face un compliment nici sub amenințare, chiar și când te încadrezi în standarde.
Eu una m-am încadrat. La 13 ani. Am avut o anorexie care m-a adus la limita supraviețuirii. La 1,67 și 39 de kilograme obținute prin crâncenă înfometare, riscurile sunt majore.
Culmea e că mă vedeam așa cum eram: mult prea slabă și total neatractivă. Dar trebuia să fac cumva să evit agresiunea. Nu îi făceam față. Dacă era să fiu bărbat aveam gusturile iubitului meu și mi-ar fi plăcut la nebunie cum arată și a arătat mereu Ilinca, sănătoasă.
Dar atunci nu eram pregătită emoțional pentru hărțuire. Eram o fată hipersensibilă și foarte senzuală. Pe orice femeie o afectează să audă remarci negative la adresa a cum arată, dar pe cele care sunt genul senzorial cu atât mai rău. Era foarte nedrept. Și nu știam cum să îi fac față nedreptății, nu avem mijloacele să o neutralizez în sinea mea.
S-a trezit un priceput să îmi spună că sunt cam grasă. Pe urmă alt priceput… până când n-am mai suportat.
N-am avut deloc acea formă a bolii în care nu te vezi obiectiv, eu nu mi-am însușit insultele ca pe adevăruri, ca să îmi fac din ele motiv de complexe și proiecții. Știam că am un corp superb. Dar mi se părea insuportabil să aud remarci negative la adresa lui, tocmai pentru că mi-l iubeam și mă simțeam una cu el. E forma materială a sufletului.
Există încă tabuuri legate de identificarea cu corpul și se minte mult.
Cred că o parte dintre fetele anorexice trișează în mărturisiri pentru că le e rușine să recunoască faptul că pur și simplu sufereau pentru că își doreau să fie apreciate pentru corpul lor așa cum unii oameni își doresc să fie apreciați pentru talent. În general, femeile fragile, sensibile și cu tipologii senzoriale devin anorexice, căci stima lor de sine depinde de cum sunt apreciate fizic. Am citit și ascultat confesiunile mai multor fete și femei care s-au luptat cu această suferință. Nu se aseamănă între ele. Unele spun că nu se plăceau sau și-ar fi dorit alte forme, realmente. Unele treceau printr-o pubertate dramatică și nu se puteau împăca cu schimbarea.
În cazul meu a fost invers, îmi plăcea tot la el. În perioada aceea de maxim chin, când mă înfometam, îmi imaginam diverse corpuri, încercând să-l conturez în minte pe cel ideal și îmi ieșea mereu al meu la calcule. Mi-era ciudă că mă despart de el, sufeream. Nu îmi plăcea trupul-torturat, trupul-bonsai cu care îl înlocuiam. Mă durea că îl pierd. Dar teroarea de a fi judecată pentru ce aveam eu mai de preț și mai intim era mai mare. Încercam să îl internalizez, să îl fac invizibil, doar al meu, pe corpul meu cel senzual și bun. Ca femeie, mă identific cu formele mele, cu senzațiile mele, cu tot ce ține de identitatea mea bio-sexuală, desigur, cu ceea ce percep eu ca fiind frumusețea mea animală.
N-a fost deloc ușor nici pentru părinți.
În România auzim toate doar că suntem strâmbe, diforme, că nu ajunge să facem sport o oră pe zi, trebuie să facem mai mult și mai mult. Pentru ce? ca să nu fim hărțuite desigur. Dacă vrei să auzi că ești frumoasă, trebuie să treci granița. Aici n-o să o auzi decât de la fani octagenari și doar dacă ești vedetă de televiziune.
În continuare e aceeși situație. Uneori am oroare să ies din casă ca să nu aud remarci din acestea ”amicale” care îmi râcâie trauma și mă fac să retrăiesc tot coșmarul.
Uneori angoasa mă ține și câte o săptămână după ce se trezește câte un domn cu înalt simț estetic să-mi recomande să mai slăbesc.
Medical sunt în standarde… deci e clar că omul e expert într-ale frumosului.
Ideea pe care o promovează Iskra Lawrence este că frumusețea și atractivitatea unei femei nu se reduc la numărul de kilograme. Iar eu subscriu și adaug: asemenea lectură a ”frumuseții” este echivalentul simțului muzical al unui manelist.
Evident că există splendori ale naturii cu oase mici și splendori cu oase mari, cu coapse și șolduri de toate formele.
Cele mai multe femei pe care le cunosc au auzit cel puțin o dată în viață din gura unui bărbat căruia i s-au dăruit ceva care se traduce invariabil prin: ”mie îmi plac femeile care arată altfel decât tine”.
În loc să îi dea afară în secunda următoare, se rușinează, plâng, suferă.
Acest ”trebuie să mai slăbești” sau ”ar trebui să te mai îngrași” sau ”ar trebui să îți operezi nasul” și alte mizerii asemeni sunt cea mai evidentă expresie a misoginiei.
Faceți tot posibilul să nu le luați în seamă. Dacă nu puteți, apelați la un psiholog, nu la un nutriționist.
Modificarea corpului voită e una și sub influența presiunilor și intimidărilor și jignirilor e alta.
Din păcate, când eram eu bolnavă nu se știau prea multe despre anorexie.
I-am supraviețuit.
Citiți și Postmodernismul/bilanțuri…
