Un Paris plin de animaţie, o femeie pe fugă între două trenuri, un bărbat interesant, o întâlnire din întâmplare, o idilă pasageră, dar intensă – cam acestea ar fi ingredientele din Le Temps de l’aventure (2013), realizat de Jérôme Bonnell. Filmele tânărului cineast francez (Le Chignon d’Olga, J’attends quelqu’un, La Dame de trèfle) au adus în lumina ecranului personaje sensibile, aflate la răscruce de drumuri (existenţiale).
Scurta escapadă amoroasă a făcut obiectul multor pelicule. Poate de aceea, Jérôme Bonnell “plănuieşte” întâlnirea dintre Emmanuelle Devos și Gabriel Byrne. Aventura dintre cei doi eroi ai filmului este doar un pretext pentru demonstraţia realizatorului. Jérôme Bonnell are talentul de-a prezenta, în poveşti simple, personaje complicate. Creatorul francez îşi susţine eroina, aflată într-o criză existenţială, întru regăsirea de sine, într-un film subtil, inteligent.
O femeie de patruzeci şi trei de ani (însărcinată), actriţă de teatru, fără prea multe angajamente profesionale, se lansează de bună voie într-o aventură de-o zi cu un britanic, în trecere prin Paris. Aflată între două reprezentaţii ale spectacolului “Femeia mării” de Henrik Ibsen, Alix este o actriţă într-o perpetuă cursă după roluri, bani, dragoste… după propria-i identitate. Această anti-eroină, tragicomică, se luptă după cum poate cu regulile dure ale lumii adulte.
Actorul irlandez Gabriel Byrne este perfect în rolul profesorului de literatură, uşor taciturn, iar Emmanuelle Devos este cuceritoare în partitura franţuzoaicei bulversate şi bulversante deopotrivă. Personajul Alix (Emmanuelle Devos) se comportă precum o străină în propriul ei oraş, sentiment accentuat şi de faptul că trebuie să dialogheze în engleză, copleşită de peripeţiile celor douăzeci şi patru de ore. Deşi are vârsta deplinei maturităţi, ea se simte şi se comportă precum o adolescentă. Umilită şi la casting (audiţia ei, plină de pathos, pare să nu îl mişte deloc pe bărbatul rece care-i dă replica) şi de partenerul ei de viaţă, care nu-i răspundea la nenumăratele ei apeluri telefonice, dar şi de sora ei, Alix se abandonează într-o idilă cu misteriosul străin din tren. După ce toată ziua fusese prada incertitudinilor (Va trece proba audiţiei? Va răspunde la telefon Antoine? Va găsi banii să achite cafeaua? Va cădea pradă pasiunii?), seara, eroina va juca mai departe Ibsen, la Calais, construindu-şi destinul, fără să vireze în clişeele vieţii prozaice.
Acest film este un moment de pauză liniştitoare într-o cinematografie agitată, obişnuită să ofere doar imagini frumoase.
Cursa nebunească în care ea este prinsă, timp de douăzeci şi patru de ore (regula celor trei unităţi ale clasicismului), este, în fapt, eliberarea ei din nişte relaţii greşit asumate. Tevatura întregii zile – fuga între castingurile din alte oraşe, lipsa banilor, iubitul mai mult absent, sora burgheză, ipocrită şi dispreţuitoare – este pusă între paranteze şi lăsă loc unor noi posibiliăţi. Finalul deschis, destul de emoţionant, arată tot ceea ce ar fi trebuit. Eroina iese senină din această cursă cu obstacole şi pare să fi desluşit, în sfârşit, că trebuie să se elibereze de angajamentele incerte din viaţa ei.
Această melodramă solară, realizată ca un film de suspans, are calitatea de-a nu fi prizoniera ritmului impus de scenariu, ci de ritmul bătăilor inimii eroinei, şi de-a lăsa timpul scurs, pe ecran, să capete sensuri noi, delicate şi intense. Fragilitatea tramei, intriga sentimentală aflată la graniţa dintre tangibil şi ireal, fac din acest film o mică bijuterie artistică. Le temps de l’aventure suspendă spectatorul între oscilaţiile timpului real şi profunzimile interogaţiilor.
Regia: Jérôme Bonnell. Scenariul: Jérôme Bonnell. Imaginea: Pascal Lagriffoul
Distribuţia: Emmanuelle Devos, Gabriel Byrne, Gilles Privat, Aurélia Petit
Via WebCultura
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.