Dragostea m-a plouat cu lacrimi pe faţă / Şi m-a bătut cu vânt de suspine…” 

În 20 iulie 1304, în micuța localitate Incisa (astăzi Arezzo) din Toscana s-a născut cel care avea să revoluționeze întreaga literatură a Italiei renascentisme, orientând-o spre modernitate și declanșând un curent care îi va purta numele: petrarchismul.

tumblr.com

Se va stinge la 19 iulie 1374, la Padova, dar osemintele sale nu vor fi niciodată descoperite. „Magnus poeta et historicus”, Francesco Petrarca lăsa în urma sa o operă magnifică nu numai prin proporțiile erudiției, ci și prin rafinamentul pe care limba italiană îl căpătase sub condeiul său, devenind limba literară înzestrată cu cele mai nobile virtuți poetice, un model pentru întreaga literatură italiană: poeme eroice de inspirație folclorică (Africa), egloge satirice (Poezie pastorală), lucrări filozofice (Despre viață și singurătate, Secretul meu), pagini autobiografice (Epistole latine – 66 de scrisori), poeme alegorice (Triumfuri), sonete ( Rime risipite, Canțonierul). Scriitorul Petrarca completează astfel, printr-o operă inegalabilă, cercul marilor umaniști ai Italiei din vremurile ei de aur, alături de Dante Alighieri (Decalogul drumului către Paradis) și Giovanni Boccaccio (Artist în toată puterea cuvântului)

Omul și totodată poetul Francesco Petrarca s-a născut însă printr-o miraculoasă întâmplare, datată câțiva ani mai târziu, când o întâlnire neprevăzută devine providențială, schimbându-i întru totul destinul. Însemnarea fugară de pe manuscrisul Eneidei lui Vergiliu, chiar la început (pe versoul paginii de gardă), lămurește, printr-un ”epigraf tandru și solemn, în care se conjugă toate părțile unui discurs de dragoste”, acest eveniment care va înscrie o nouă figură feminină în galeria muzelor:  ”Laura, celebră prin virtuțile ei și prin poemele mele care au slăvit-o pe îndelete, apărută în fața ochilor mei în timpul primei mele adolescențe, în anul Domnului 1328, la 6 aprilie dimineața, în biserica Sainte-Claire din Avignon; și în același oraș, în aceeași lună aprilie, în a șasea zi a lunii, la aceeași oră a dimineții, sustrasă luminii, atunci când eram, din păcate, la Verona, neștiutor de ceea ce soarta ticluia. Funesta veste mi-a ajuns la Parma, printr-o scrisoare a dragului meu Ludovic, la 19 mai 1348 dimineața. Trupul ei atât de curat și-atât  de frumos a fost depus la mânăstirea fraților minori, chiar în ziua morții sale, către seară. Cât despre sufletul ei, ca acela al africanului despre care vorbește Seneca, s-a întors în cer de unde coborâse, este credința mea adâncă”. (Ariès & Duby, Istoria vieții private, 4, p.278). Laura de Noves a devenit, astfel, un prototip al femeii-ideale, ipostază sublimă a Iubirii și sursă a inspirației, iar îndrăgostitul o va eterniza prin unul dintre cele mai frumoase poem de dragoste ale lumii, asemănător Cântării cântărilor: Canțonierul, un veritabil imn închinat sufletului omenesc, o meditație profundă asupra psihologiei erotice – cu siguranță prima de acest gen  – , precum și o lamentație asupra destinului, acea forță care intervine în existența oamenilor, trasându-le parcursul fără a admite dreptul la replică. „In vita di Madonna Laura” şi „ In morte di Madonna Laura” sanctifică imaginea Femeii atemporale, a unui ideal feminin capabil să transfigureze, ca și Beatrice a lui Dante, întreaga lume a unui individ, și, prin geniul său creator, un imens univers spiritual. Francesco de Sanctis spunea, în celebra sa  carte, Istoria  literaturii italiene:

Enzo Montano, Laura

Enzo Montano

„Sentimentul acesta al formelor frumoase, al femeii frumoase şi al naturii frumoase, pur de orice tulburare, este muza lui Petrarca. Ai spune că Laura e un model de care pictorul s-a îndrăgostit nu ca om, ci ca pictor, mult mai puţin doritor de a-l poseda decât de a-l reprezenta. Iar Laura este într-adevăr ceva mai mult decât un model: ea este o formă frumoasă şi senină, pusă acolo spre a fi contemplată şi zugrăvită; fiinţă picturală, nu în întregime poetică; nu e o femeie anumită într-o anumită stare sufletească, ci este Femeia, nu văl sau simbol a altceva, ci femeia în frumuseţea ei. Individul nu există încă: există genul.[…] Viaţa Laurei devine omenească numai atunci când ea moare şi devine fiinţă cerească. Iubirea nu mai poate avea acum nimic senzual: este iubirea pentru o moartă care trăieşte în cer, şi această iubire poate să se reverse liber. […] În acest fel misterul Laurei se rezolvă în lumea cealaltă, cum se întâmplă şi în Divina Comedie: toate contradicţiile încetează. Desprinsă de condiţiile realităţii, scoasă din trupul ei, devenită fiinţă liber creată de închipuire, Laura apare în ochii noştri cu limpezime şi dobândeşte un caracter în care găseşti trăsăturile sfintei, dar mai ales ale femeii. Fiinţe tăcute şi nedefinite câtă vreme trăiesc, Beatrice şi Laura încep să trăiască numai atunci când mor.”

Lecția lui Francesco Petrarca e simplă: Iubirea nu e dependentă de timp sau spațiu, nici măcar de viață sau de moarte, pentru că ea – atunci când se manifestă cu adevărat, ca trăire – scapă oricărei umbre, eliberată de orice corset, capabilă să devină Poezie a simțurilor și să ofere cea mai frumoasă imagine a lumii sensibile. Omul renaște sub farmecul ei de nedescris ca ființă creatoare și se desăvârșește în Absolut, dincolo de barierele trupului său pieritor, acolo unde spiritul întâlnește Dumnezeirea, făcându-i concurență. In absenția, proba existenței sale o dă eternitatea Cuvântului, singura materie neperisabilă, singura construcție imortală a lumilor de aici și de Dincolo.

Când e să plec, la fiece pas mă-ntorc din cale
Spre tine. Greu purtându-l, mi-e trupul frânt în două…
Sorbind acelaşi aer cu tine, vlagă nouă
Recapăt. Şi-astfel iară pornesc. Dar tot cu jale.

Apoi, din nou cu gândul la bunul drag ce-l las,
La drumul fără capăt şi viaţa-mi trecătoare,
M-apasă deznădejdea, şi lacrimile amare
Din ochii-mi se revarsă cu fiecare pas.

Şi-n trista-mi tânguire, mă roade-o îndoială:
Ăst trup al meu de humă, cum oare se desparte
De sufletul lui – care eşti tu- plecând departe?

Dar Amor îmi răspunde: E-o veche rânduială
Ca omul care arde în flacăra iubirii
Să stea deasupra legii şi în afara firii! (Traducere: Sebastian Lascăr)