Provocările Lagunei – Anonimul venețian
Uneori, a trăi înseamnă a trăda, ne indică însăși viața o astfel de afirmație. Aşa cum harta nu este teritoriu, literatura nu este realitatea, ci reprezentarea comică, nihilistă sau romantică a lumii. Aflăm din spectacolul Anonimul venețian, de la Teatrul Național din București, astfel, că iubirea trădează iubirea fiindcă trebuie să fie mai prejos decât visul despre iubire. La toate acestea, se adaugă şi comicul livrat de „trufia” datelor. Fiecare zi vrea să aibă „numărul ei” – tot atâtea roluri de jucat. Bunăoară, aflăm că de patru stagiuni, tulburătoarea poveste de iubire care a condus şi la o renumită ecranizare, în care intepreţii erau Florinda Bolkan şi Tony Musante, cunoaşte un succes constant în montarea realizată sub auspiciile Centrului de Cercetare și Creație Teatrală „Ion Sava”, sub îndrumarea regizorală a maestrului Ion Caramitru. O emoționantă melodramă, pulsând sub acordurile concertului pentru oboi şi orchestra de coarde a lui Alessandro Marcello, aduce în prim-plan doi oameni şi neterminata lor poveste de iubire.
Așadar, cuceritorul text dramatic Anonimul veneţian de Giuseppe Berto – interpretat de doi dintre cei mai cunoscuţi actori ai Teatrului Naţional din Bucureşti, Ilinca Goia şi Ioan Andrei Ionescu – s-a jucat în data de 8 noiembrie 2018 pentru a 100-a oară la Sala Atelier, unde a avut loc şi premiera din iunie 2014. Veneţia – orașul care „mângâie ochiul” – favorizează iluzii care nu făgăduiesc nimic în afară de o beţie ușoară a simţurilor căreia să i te dedai, de bunăvoie, prizonier temporar. Aici, în laguna metaforă, timpul nu are nicio măsură. În povestea montată pe scena sălii Atelier de la TNB, El (un muzician venețian) se pregătește pentru „ultimul său concert” (aflase despre cumplita maladie care-i invadase creierul), iar Ea (fosta soție) vine să-și petreacă ultimele ceasuri în compania sa. În fapt, Anonimul veneţian este o scurtă şi ultimă întâlnire dintre doi oameni care au cunoscut, de tineri, marea dragoste unul în braţele celuilalt, dar pe care meandrele, imprevizibile ale vieții, i-au purtat pe canale diferite. Drept urmare, cei doi îndrăgostiți se regăsesc pentru o zi pe care o trăiesc cu intensitatea unei vieţi întregi. Cele două firi pătimaşe, imprevizibile, sunt prinse într-o iubire demnă de renumele orașului şi un final mai presus de o … moarte la Veneţia. Dincolo de toate despărţirile, pe ei nimic nu-i mai poate despărţi. Directorul de scenă Ion Caramitru (Asistent coordonator: Patricia Katona) a recompus atmosfera romantică a orașului-lagună, în care să fie ușor de înregistrat seismele melodrmatice din dialogurile celor doi talentați interpreți; a conferit muzicii (Ilustrație muzicală: Vasile Manta) şi luminii statutul de personaje, structurându-le o individualitate distinctă. Pe discreta scenă bucureșteană, două siluete vor depăna povești de iubire. Într-un cadru cochet (Scenografie: Florilena Popescu Fărcăşanu), cu muzică-n surdină, te învăluie dorința de-a afla cum se trăia și se iubea în Veneția.
Enrico, fragilul artist care aspira să devină dirijor, o rechemase pe Valeria după o lungă tăcere (ivită după separarea lor) fiindcă târziul „toamnei” este crepusculul remuşcării, momentul când toate amintirile dor, când nădejdile, laolată cu iubirile, hibernează. În ipostazierea lui Ioan Andrei Ionescu, muzicianul venețian („anonim”) străbate cu mult farmec calea transfigurării de la pasionalul îndrăgostit la resemnatul artist & soț, înșelat de propriile sale iluzii, dar și lovit crunt de viață. Rolul din acest spectacol reliefează acea vreme când fiori te-apucă aşa, ca din senin, când te frământă mii de doruri şi nici măcar nu ştii de unde-ţi vin. Memoria scoate fotografic, din adâncul depozitelor nevăzute, neînchegate, stări şi forme de viaţă reală.
Așa se explică și freamătul viu din rândul spectatorilor când expresia – aparent calmă – de pe chipul fermecătorului interpret ne face să înțelegem paradoxul amorezului. Singurătatea îndrăgostitului nu este solitudinea unei ființe – iubirea se declară, ea vorbește, se povestește pe sine – ci singurătatea sistemului (doar el face cu ea un sistem). Ioan Andrei Ionescu potențează valenţele expresive ale unui actor antrenat în partituri cu adâncime psihologică și expune durerea celui care-a trăit „jocul de-a iubirea”. Viaţa e mereu nuanţată. Omul de artă i-a înțeles tâlcul, găsindu-și alinarea în muzica sa. Totuși, întortocheatele căi ale iubirii, exact ca și meandrele apei, l-au adus înapoi în brațele iubitei sale. Portretizat de Ioan Andrei Ionescu, „anonimul venețian” este o victimă a sorții, supraviețuind la modul sublim doar prin fulgurația muzicii sale (bijuteria muzicală din epoaca barocă – „Concertul pentru oboi și orchestră” de Marcello – este una din cele mai frumoase piese pentru un instrument de suflat și orchestră de coarde).
Ilinca Goia
După ani de peregrinări, devenită iubita altui bărbat (mai înstărit), o ființă cu o memorie supraîncărcată, Ea retrăiește idila cu El, încercând să reconstituie un „anotimp fericit”. Sub lentila sensibilității actriței Ilinca Goia, nostalgia și unda de regret se insinuează și sensibilizează profund. Cu același aer de ingenuă (precum în fotografia de pe pianul din camera lui Enrico), dar cu maturitatea unor decenii, fermecătoarea Valeria/ Ilinca Goia este o prezență ce-și păstrează lenea catifelată a personajului, dar şi disperarea femeii ameninţate de timp (vârstă). Recitativul actriței, delicat şi subtil, dar şi expresiv-penetrant, este potenţat de muzica din fundal.
Puterea magiei nu este altceva decât puterea cuvintelor de a trece dincolo de percepție, de prezent, de a ținti spre o altă lume. Vraja spectacolului Anonimul venețian se întemeiază pe energia metaforică a rostirii celor doi talentați interpreți, abil dirijați de coordonatorul proiectului, care ne conduc spre ideea că fiecare dintre noi avem, subiectiv, „o Veneție” a noastră, prin care rătăcim uneori obosiți, regretând tot ceea ce am vrea să fi făcut altfel. Există, de asemenea, şi un loc sigur, un teritoriu al certitudinilor ce ne apără de friabilitate; însă multe lucruri le percepem abia prin finitudinea lor, marea pierzându-și sensul în absenţa ţărmului. Aşa putem înţelege de ce nu e deloc simplă, cum ar părea iniţial, migraţia veneţienilor din lagună. Impecabila croială a replicilor conferă o ținută specială acestei adaptări scenice și ne indică în mod clar că și un spirit lucid sfârșește prin a se molipsi de o pasiune din care s-a născut Veneția și care lasă urme în credinţa noastră despre ce este îngăduit şi ce nu. Este răsplata celor ce zăbovesc dincolo de alergătura voioasă a unei călătorii, recidivând într-o singurătate în care renasc iubirile şi păcatele. Merită să te întâlnești cu Anonimul venețian, pentru că reprezentația dă un imbold pentru acei spectatori decişi să întâlnească emoţia reală.
Ilinca Goia și Ioan Andrei Ionescu
„Anonimul venețian” după Anonimo veneziano de Giuseppe Berto
Coordonator: Ion Caramitru
Asistent coordonator: Patricia Katona
Scenografie: Florilena Popescu Fărcăşanu
Ilustrație muzicală: Vasile Manta
Distribuția :
Ea: Ilinca Goia
Foto: Tudor Predescu
Data premierei: 01.06.2014
Durata: 1 h 30 min / Pauză: Nu
Citiți și „Când Penelopa tricotează…”, de aceeași autoare.
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.
