Numele lui Giovanni Boccaccio (1313 — d. 21 decembrie 1375, Certaldo/Florența), considerat un titan al Renașterii alături de ”divinul” Dante Alighieri și de sensibilul Francesco Petrarca,  este îndeobște legat de magnificul ”Il Decamerone” (Decameronul), cu care își consacră statutul de întemeietor al nuvelei, gen preluat ulterior de mulți scriitori europeni.

Despre această capodoperă a culturii universale s-a scris atât de mult, încât orice încercare de a găsi resurse interpretative inedite ar fi oarecum dificilă.Cu siguranță însă, e un câștig pentru orice lector împătimit de cărți valoroase, pentru că „n-am uitat că am închinat această carte femeilor deprinse să vieţuiască în huzur, şi nicidecum celor cu treburi; pentru aceia care citesc doar ca să-şi treacă vremea, nicio lectură nu-i prea lungă, dacă îşi atinge scopul pe care-l caută cititorul. Lecturile mai scurte se potrivesc cu mult mai bine şcolarilor, care trudesc spre a-şi trece vremea cu folos, şi nu ca să petreacă, decât vouă, femeilor, cărora vă rămâne liber tot timpul neîntrebuinţat în desfătările iubirii.”

Iar cei care se vor aventura  în lumea celor o sută de povestiri din „Decameronul”, le spune că este vorba despre ”aceia care, loviţi de cine ştie ce năpaste, izbutesc până la urmă să scape cu bine, împotriva oricăror aşteptări”, ”despre aceia care dobândesc prin iscusinţa lor un lucru mult dorit sau îl câştigă iar, de cumva l-au pierdut”, ”despre aceia ale căror iubiri au avut un sfârşit nenorocit”, ”despre acei îndrăgostiţi care ajung, până la urmă, după întâmplări nenorocite, să aibă parte de noroc”, ”despre aceia care, fiind îmboldiţi cu zeflemele, răspund pe dată înţepând, ori scapă de vreo pagubă, primejdie sau batjocură printr-un răspuns bine ţintit sau printr-o viclenie”, ”despre păcălelile pe care nevestele, ori că erau îndrăgostite, ori ca să scape de bucluc, le-au tras bărbaţilor, cu ştiinţa sau fără ştiinţa acestora”, ”despre acele păcăleli pe care zilnic şi le trag fie bărbaţii între ei, fie femeile bărbaţilor, fie aceştia femeilor” ori”despre aceia care mânaţi de dărnicie ori de mărinimie, au săvârşit lucruri de seamă în dragoste ori în alte cele”.

Așa încât, cercetându-i mai departe bio-bibliografia, am ajuns la una din operele mai puțin cunoscute, dar extrem de importante nu doar pentru literatura italiană modernă, ci și pentru scriitorul însuși, care se dovedește un artist în toată puterea cuvântului, capabil să-și manifeste geniul creator în orizonturi estetice diferite.

Este vorba despre ”Elegia di madonna Fiammetta” (”Elegia doamnei Fiammetta”), datată 1343-1345 și inspirată de legătura amoroasă pe care o avea cu Maria de Conti d’ Anjou, fiica nelegitimă a regelui Robert  d’ Anjou. În anul 1336, Boccaccio, care, datorită originii sale nobile (era fiul unui bacher influent), avea acces la curtea monarhului luminat, o întâlnește pe tânăra domniță în bisericuța San Lorenzo, iar pasiunea pe care o simte față de ea se convertește în sursă de inspirație pentru cele mai multe cărți de tinerețe ale scriitorului.Infidelitatea iubitei a fost o lovitură puternică pentru înflăcăratul visător, ea transformându-se într-un misoginism acut regăsit în sonete și în celebra diatribă intitulată „Corbul”.

Ceea ce dă unicitate acestei cărți este faptul că Boccaccio, depășind cu mult tiparul scriitoricesc al vremii sale, recurge la o strategie narativă care va da naștere celui dintâi roman psihologic din literatura universală, anticipând categoria prozei subiective, analitice, bazată pe fluxul conștiinței, consacrată abia peste 6 secole, ca gen literar de sine stătător. Așezând în centrul cărții un personaj-narator femeie, construit ca o proiecție auctorială (pentru că Fiammetta este o ”mască” a propriei conștiințe), florentinul se dovedește nu numai un bun cunoscător al psihologiei feminine surprinsă într-un amplu proces al devenirii, ci și un feminist avant la lettre, adresându-se în exclusivitate femeilor pentru care această confesiune dramatică se vrea un adevărat Bildungsroman.

Fiametta, desi căsătorită, îndrăgostită iremediabil de mai tânărul Panfilo care o trădează și mai apoi dispare din viața ei fără vreun semn, joacă un triplu rol în ceea ce privește instanțele narative pe care le reprezintă: e autoarea (înzestrată cu un talent ireproșabil) unei scrieri cu caracter confesiv, în care își deplânge soarta pentru a se oferi drept exemplu celorlalte femei naive aflate în aceeași ingrată situație, e protagonista propriei deveniri și a propriei mărturisiri – rolul actanțial pe care îl joacă având un scop precizat încă de la început, și, având în vedere faptul că figura iubitului ei se construiește in absenția, cu toate determinările ei psihologice, am putea spune că ea întrupează inclusiv personajul masculin, completând astfel punctul de vedere feminin cu cel masculin, într-un tablou complet al cuplului.

Așadar, o viziune inedită asupra iubirii-ură, dramatică nu numai prin ilegitimitatea ei (ne aflăm totuși în secolul al XII-lea), ci și prin contradicțiile ei interioare, generatoare de suferință (care formează și fortifică ființa umană), o eroină care, prin transformările sufletești pe care și le analizează cu minuția unui psiholog se oferă ca imagine a feminității însăși, un scriitor care mânuiește cu o ingeniozitate extraordinară teme profunde ale existenței umane, fac din această operă un moment de referință în evoluția formelor literare, așezându-se la temelia modernității. Iată fragmente ilustrative pentru argumentul acesta, decupate din Prolog și din rândurile finale, care să vă incite la o lectură provocatoare, nu numai în scopul delectării, ci și al inițierii(acolo unde e cazul, desigur).

Prolog

Începe Cartea numită „Elegia Madonnei Fiammetta”, trimisă de ea Doamnelor Îndrăgostite

Când nefericiții cred sau simt că suferințele lor trezesc compasiune, dorința lor de a scăpa de chin este așadar sporită. Și astfel, din moment ce, din obișnuința îndelungată, motivul chinului meu în loc să se micșoreze a crescut, mi-am dorit, nobile doamne – în inimile cărora, poate, rezidă o iubire mai prielnică decât a mea – să vă dobândesc mila, dacă se poate, prin a vă spune povestea mâhnirii mele. Și nici nu este intenția mea ca aceste cuvinte ale mele să ajungă la urechile bărbaților. Nu, mai degrabă, atât cât îmi stă în putere, aș ascunde nemulțumirile de ei; deoarece atâta amărăciune a trezit în mine răutatea unui bărbat că, imaginându-mi ca toți ceilalți bărbați sunt ca el, îmi pare că ar trebui să fiu mai degrabă martoră a râsului lor batjocoritor decât a lacrimilor compătimitoare. Chiar și pe tine te implor să îmi citești povestea până la capăt, știind că vei simpatiza cu mine și că ai o preocupare pioasă pentru suferința năprasnică a altora. Aici nu vei găsi nici fabule grecești împodobite cu multe minciuni, nici bătălii troiene mânjite cu sânge, ci sentimente tandre hrănite de dorințe chinuitoare. Aici vor apărea chiar în fața ochilor tăi lacrimile jalnice, suspinele impetuoase, cuvintele sfâșietoare, gândurile tulburate care m-au chinuit cu un imbold periodic și care mi-au făcut praf somnul și apetitul și plăcutele vremuri vechi, și mult iubita mea frumusețe. Când vei vedea aceste lucruri și le vei vedea cu patima pe care doamnele obișnuiesc să o aibă, sunt sigură că obrajii fiecăreia separat și ai fiecăreia în parte când sunteți împreună vor fi spălați de lacrimi, din pricina nenorocirilor care singure sunt cauza suferinței mele nesfârșite. Te implor să nu refuzi aceste lacrimi, având în vedere că starea ta este instabilă, ca a mea de altfel, și că dacă vreodată va ajunge să semene cu a mea (ferească Dumnezeu!), lacrimile pe care alții le vor vărsa vor fi, în schimb, plăcute pentru tine. Și ca timpul să treacă mai repede vorbind decât jelind, voi face tot posibilul să îmi îndeplinesc promisiunea în câteva cuvinte, începând cu iubirea, care a fost mai mult fericită decât de durată, astfel încât, comparând acea fericire cu situația mea prezentă, vei afla că sunt acum mult mai nefericită decât orice altă femeie a fost vreodată. Și apoi, voi trasa cu pana îndoliată, cât pot de bine, toate agoniile care sunt într-adevăr sursa lamentărilor mele. Dar întâi, dacă rugile nefericiților sunt auzite, dacă există în Rai vreo Divinitate a cărui minte sfântă poate fi atinsă de compasiune pentru mine, profund tulburată ca mine, spălată de propriile-mi lacrimi, pe El îl implor să ajute memoria mea deznădăjduită și să sprijine mâna mea tremurândă în sarcina ei prezentă. Așadar, fie ca supliciile pe care le-am simțit și pe care încă le simt în sufletul meu să se fructifice, și ca memoria să sugereze cuvintele pentru acestea, și mâna, mai mult nerăbdătoare decât aptă, să le scrie.

***

Poți acum să continui pe drumul tău, în siguranță, așa cum cred, de orice ambuscadă, știind că invidia nu te va mușca cu gura ei vicleană. Dar dacă cineva mai nenorocit ca tine poate fi găsit (ceea ce nu cred) și dacă el poartă invidia ta, imaginându-mi că tu ești mai fericită decât el, atunci lasă-te mușcată. Nu știu care parte din tine ar primi o lovitură poaspată, în măsura în care văd toate părțile din tine făcute praf și sfâșiate de Soartă. Așadar, el nu te poate răni prea mult sau să te arunce dintr-un loc înalt într-unul jos, cum tu ești acum cât de jos ai putea fi. Și, văzând că Soarta nu doar ne-a doborât la pământ, ci a și căutat să ne îngroape în el, am crescut atât de obișnuiți cu dezastre de durată că aceiași umeri care au îndurat și îndură poveri uriașe vor îndura și mai mici, și deci las-o să vină când își dorește.

Așadar, trăiește, fiindcă de viață nu te poate lipsi nimeni. Trăiește ca un exemplu etern pentru fericiți și pentru sărmanii chinului cunoscut de tine.

Aici se termină cartea numită „Elegia nobilei doamne, Madonna Fiammetta”, trimisă de ea tuturor doamnelor îndrăgostite. (Traducere: Teodora Ancău)

Boccaccio s-a arătat pentru ultima oară în lume în 1373, susținând o serie de prezentări ale operei lui Dante, cunoscute sun numele de Lectura Dantis. De altfel, el fusese și mentorul marelui poet, contribuind inclusiv la titlul „Divina Commedia” pe care îl poartă una dintre cele mai importante producții literare ale umanității, la o scriere biografică „Viața lui Dante Alighieri”, plus comentarii la șaptesprezece cânturi din „Divina Comedie”.

Și nu uitați „că soarta nu ne îmbie cu zâmbetul pe faţă şi braţele deschise decât o dată în viaţă; iar dacă atunci omul nu ştie să-i primească darul şi ajunge pân la urmă sărac lipit şi cerşetor, se cade să arunce vina şi pe sine însuşi, nu pe soartă.”