Luptele sunt antrenante, interesante și productive atâta timp cât se desfășoară conduse de inteligență. Ne luptăm cu noi și cu ceilalți, asta uneori dă senzația vieții.
În definitiv, nimic nu s-a creat prin stagnare, iar la însăși baza lumii stă o coincidentia oppositorum – uniunea contrariilor, după cum spune Cusanuspământ și cer, yin și yang, bine-rău, masculin-feminin,așa că, practic, orice situație care are la bază un conflict duce la efecte importante. E.g., cosmogonia, nu-i așa?
Lupta cu ceilalți e absolut firească, pentru că suntem diverși, iar oamenii sunt schimbători, așa că nu există  congruențe absolute în existența noastră. Ar fi extrem de monoton să ne înțelegem bine cu toată lumea, în absolut orice idee. Luptele interioare, însă, sunt mult mai complicate decât s-ar putea omenește prevedea. Tot ceea ce ne contrazice înțelegerea, așteptările, idealurile, devine automat subiectul unei scindări interioare și, implicit, al unei neliniști care poate degenera până la suferință. Cu cât ești mai inteligent, cu atât e mai grav, pentru că spiritul analitic nu se dezminte niciodată, iar el se manifestă interogativ, până la ultimul detaliu de finețe. Luciditatea determină gradul de dramatism al situației, ca în teoriile lui Camil Petrescu. Inteligența duce la sfâșiere.
Dar… miza unei lupte interioare, uneori, poate fi incalculabilă sau lipsește cu desăvârșire chiar, dacă vorbim de lucruri substanțiale.
De ce? Pentru mai multe motive. În primul rând, strategia ți-o pot stabili alții din afara câmpului de luptă, educația, părinții, dogmele, societatea, destinul, instinctele, la rândul lor în luptă cu rațiunea, așa că poți avea doar senzația că ești un mare tactician…
pinterest.com
Poți purta în tine, atavic, luptele altora și să nu conștientizezi că nu ești decât un martir în care altcineva și-a împlântat securea, fără să-și ducă la capăt asediul. Și atunci lupți în gol, pentru cauze străine.
Apoi, oricât ai părea de prăgătit să regizezi un plan abil, te vei înșela în cel puțin un punct important, și anume acela legat de reacția celuilalt. Ne putem asuma instinctual anticiparea mișcării „adversarului”, dar dacă el e mai inteligent decât noi? Dacă are altă viziune asupra vieții? Dacă are alt temperament și altă putere de autocontrol? Jucăm mereu la ruleta rusească…

Și totuși, cum rezolvăm dilema…?

Esențial mi se pare să știi să evaluezi corect pierderile, pentru că nu există nicio luptă care să nu se soldeze cu pierderi, fie ele minore sau majore (e subiectiv).
Când te arunci în luptă, forța nu contează decât ca impuls.
Cel mai important, cred, este să te întrebi, din capul locului, ce ai de pierdut. Poți suporta o înfrângere, dar pierderile?
Cât de mult ești dispus să sacrifici pentru lupta aceea? Ești pregătit moral să suporți pierderea valorilor tale intime? Cât vei putea să duci?
Ne aruncăm cu orgoliul înainte, cu prejudecata, cu sfaturile celor care, chipurile, ne vor binele, cu ceea ce ar putea părea o convingere dar care, ca orice lucru abstract, se disipează precum fumul de țigară, cu graba de a ne găsi echilibrul, de a fi superiori, de a nu cădea pe locul doi.
Când zgomotul de tancuri încetează, rămâne brazda în suflet, aridă.
Ești pregătit să mori de foame și de sete, cu ceea ce părea a fi o masă împărătească înaintea ta?
Iar dacă nu ai nimic de pierdut, cui prodest? Fă astfel încât să închei un armistițiu reciproc avantajos: niciun perdant, prin urmare nicio pierdere. Începând cu tine însuți…
Citiți și Întâmplarea suntem noi înșine, de aceeași autoare…