Minciunile sunt pentru unii oameni la fel cum sunt aripile pentru păsări, la fel cum sunt parașutele pentru iubitorii de sky diving, la fel cum sunt vâslele pentru canotori. Am înțeles destul de târziu că, oamenii mint cel mai adesea ca să (se) protejeze. Pe ei dar și pe cei dragi, crezând cel mai frecvent că nu se vede, că nu se simte și că nimeni nu pățește nimic, dacă nu se află. Din păcate se află, iar ei sunt cei care rămân într-un final cu rănile cele mai mari și mai ales nevindecate, provocate de propriile strategii greșite și premeditate, fiindcă puroiul din rănile lor supurează din adânc și nu se oprește. Îi va amărî întreaga viață.
De-asta se agață de minciună, într-o formă mai subtilă sau uneori din abundentă, ca de un ir tămăduitor, dar care de fapt nu-i tămăduiește, ci îmbâcsește. Nu pot să fiu de acord cu acest gen de protecție. Eu, una, prefer să tai în carne vie, să curăț rana și să pun sare! Să mă doară de să plâng cu muci și sughițuri de durere, dar să știu că după ce-mi astâmpăr și ultimul oftat și arunc din pachet la gunoi ultimul șervețel în care mi-am omorât lacrimile, rana a căpătat o crustă frumoasă, s-a vindecat complet, iar cicatricea rămasă reprezintă o victorie și nu o pierdere. Și-atunci nu mi-e rușine s-o port și să mi se vadă, dimpotrivă, umblu așa cu ea la vedere, ca și cum ar fi un tatuaj cu care mă mândresc.
Am întâlnit de-a lungul anilor, oameni extraordinari în mediul online, care mi-au îmbogățit existența și le mulțumesc cu ocazia asta, dar nu despre ei este topicul acesta, ci despre aceia pe care n-am reușit să-i cunosc cu adevărat, decât atunci când mi-au plecat din preajmă, atât în mediul virtual cât și în realitate, indiferent de perioada în care mi-au fost alături, preț de-o conversație, de o colaborare profesională, de un an de zile sau de zece ani. Le-am fost lecție, mi-au fost lecții! Lor le mulțumesc pentru șlefuire.
Fără preșul tras de ei, de sub picioarele mele, fără căzăturile cu care m-am ales, n-aș fi fost ceea ce sunt astăzi. Nu că astfel aș fi devenit vreu guru sau vreo expertă în depistarea calității umane sau relații, că nu sunt. În schimb, am învățat pe lângă altele că, dacă ești franc, original și autentic, nu ieși niciodată în pierdere. Minciuna e mieroasă, ba de unii parcă îți vine chiar să te și rogi să te mintă, la cât de frumos o fac… Este ca și cum ai lucra o viață la “der, die, das” – din limba germană și tot există cazuri în care nu ești sigur dacă aceste articole sunt folosite corect. Poate că nu-i cea mai la locul ei comparație, dar asta mi-a venit.
Sigur că m-am lovit și că m-a durut, chiar dacă rănile n-au fost la vedere, fiindcă ele mi-au atins de fiecare dată creierul și inima, dar asta nu înseamnă că n-a curs sânge, nu. Am cicatricile tatuate pe interior, atâta tot. Ba chiar am și murit pe interior de câteva ori! Și toate acestea datorită unor minciuni. Da, n-am știut cum să mă dau din calea lor, astfel încât ele să nu-mi afecteze viața în măsura în care au făcut-o, trecând direct prim mine, decât să mă îndepărtez de ele și implicit de cei care le dădeau viață și le hrăneau spre monstruozitate creștere.
Ce ironic mi se pare acum, privind în urmă! Și totuși, deși cu inima bandajată din greu și umblată cu ea în atele mai toată tinerețea mea, nici chiar acum, ajunsă la o frumoasă tinerețe târzie de 40 +de ani, pentru care-i sunt recunoscătoare lui Dumnezeu, nu mi s-a lecuit nebuna. Inima mea, da! Despre ea e vorba, naiva… Odată, mai demult, mi s-au intersectat conversațiile din chat cu un tip. Un fapt simplu, banal, în sfântă zi de azi… totul pornind de la un “Sărut mâna” venit de la un necunoscut spre o altă necunoscută, cât se poate de firesc și de politicos, taman în a treia zi de Crăciun. Cum nu aveam altceva mai bun de făcut, s-a dovedit a fi un salut la locul lui.
Cam toate femeile se activează la politețuri de genul acesta și alte cuvinte meșteșugite frumos, cu cratimele, virgulele, diacriticile și alte semne de suspensie, puse corect și bine la locul lor, nu? Cred că este prima regulă în mediul ăsta, online, fiindcă acum dacă nu știi să scrii, lași zgârieturi pe ochi cam în același fel cum îți zgârie dezacordurile făcute prin viu grai, timpanele. Nu de floricele și de unicorni sclipicioși avem nevoie în mesagerie și nici în sufragerie, ci de fraze cu sens, în primul rând, abia mai apoi de sex.
Altfel spus, cuvintele scrise sau vorbite greșit, după caz, nu reprezintă altceva decât un antilibidou garantat sau, o antierecție de succes, dacă vreți. Dar când între doi oameni curge conversația, curge, se leagă și basta, fie ea scrisă sau vorbită, și pe lângă asta, ce-o mai fi de curs, toate curg! Cu siguranță ați experimentat acest sentiment, marea majoritate și cred că ați mai observat un aspect și anume că, bărbații, de obicei, nu-și prea pun poze pe rețelele de socializare așa cum o fac femeile. De asemenea, sunt foarte puțini cei care n-au la profil o planetă sau o rachetă, etc. Nu judec pe nimeni, dar consider că este de bun simț să fii tu în poza de profil, în rest fiecare își zugrăvește pereții din casa lui cum vrea sau îi lasă așa, nevopsiți și doar se uită de pe geam la alte case și la viața dinăuntrul acestora. Repet, pentru mine abordarea de către un bărbat a unei femei, într-o manieră corectă, din toate punctele de vedere reprezintă o mare calitate, indiferent de subiectul abordat… inclusiv dacă omul scrie porcos despre te miri ce i se năzare, dar cu cratima pusă corect la “mă-tii”, are tot respectul meu.
Eu n-am abordat pe nimeni vreodată, în online, să-i dau binețe, așa din senin, vreun bărbat zic, dar cine știe, încă nu-i târziu… Însă alta-i ideea: se întâmplă uneori să se lege conversația, să coincidă poveștile în multe puncte de vedere, umorul să nu se lase așteptat, preferințele muzicale sunt și ele la unison, vârsta și statutul social, așișderea. Pe mine, una, de exemplu, nu mă interesează figura omului din prima, dacă ne-am intersectat în scris, doar dacă eventual, scrierea devine interesantă. În offline în schimb, este exact inversată procedura… scanez omu’ din cap până-n picioare și abia apoi știu dacă vreau să-l cunosc mai mult, mai exact, după primul mesaj scris. No. Tot la cratime și acorduri ajungem, oricum ai da-o!
Așa se face că, de la un salut, trec ușor câteva zile, începute cu dat de bune dimineți, întreținute pe parcursul lor cu dulcegării și sfârșite în urări de nopți bune ca într-un meci elegant de tenis de câmp, după care, era firesc să se vrea mai mult. Dacă ești normal(ă) la cap, categoric, asta vrei. Să te și auzi, să te și vezi, etc. logic, nu? Numai că omul din poveste nu voia, el doar se joacă, ce n-ați înțeles? Îți și spune asta apăsat, cu subiect și predicat și corect gramatical, în scris, naivo, ca să nu-ți zic, tâmpito! (și mă includ aici fără echivoc). Tu vrei să-l auzi la telefon, el nu vrea… de ce să se complice? Tu știi că ceva nu bate, că nu se succed lucrurile cum ar trebui, dar e deja târziu, fiindcă ție îți place omul, deși ți-a spus că nu el este cel din pozele pe care le afișează, ci un actor celebru, iar tu ai verificat și ți s-a confirmat că el nu este altcineva decât un alt actor grăbit.
Între timp, tu ești prinsă într-un năvod al unui pescar de oameni, care n-are ce face cu tine, nici nu știe că tu te-ai prins acolo, că te zbați să pricepi, nici atât nu realizează… habar n-are, fiindcă el are pește variat la orice oră din zi, precum în celebra reclamă “nicio masă fără pește”. Degeaba pe margine, sunt alți pescari, care te doresc și care dacă te-ar avea, te-ar pune intr-un “bol de cleștar” în casa “din’ente”, cum se zice prin Ardeal, fiindcă tu nu mai vezi și nu mai auzi. Ție îți place cum îți povestește omul acesta despre absolut orice: de la cea mai mică banalitate, până la rețetele pe care le gătește el, cu propriile lui mâini, pasiunile lui, munca pe care o face cu atâta drag, părinții lui, copiii lui, fostele lui iubiri, tot! Este exact ce-ai vrea tu să ai și să trăiești și tu, alături de cineva ca el și uiți că tu nici măcar nu l-ai văzut într-o simplă poză, cu toate că tu i te-ai arătat în fel și chip.
Nu amestecăm aici nimic vulgar, să fie foarte clar, ci strict senzualitate și decență… El te complimentează mereu, tu știi cum ești și nu ai neaparat nevoie de confirmări, dar pur și simplu te bucuri că omul citește prin tine. Iar asta nu e puțin lucru, dimpotrivă! Nu-ți face propuneri indecente, nu-ți promite nimic și nu-ți face declarații directe, ci doar îți dă subtil de înțeles că ești dorită, că te place, că ești femeia pe care orice bărbat și-ar dori-o, etc. Ceea ce pe tine nu te reține să-i întorci complimentele înapoi, ba chiar să-i mărturisești ce simți, pentru că tu simți, ești sigură pe tine, sinceră și nici retardată mintal nu ești, ca să-ți deseneze alții schema.
Dacă încă mai există cineva, care crede că energiile și conexiunile nu trec de ecranul un device smart, greșește lamentabil. Numai că, deși este așa, de data asta lucrurile nu trec mai departe de acest nivel online, fiindcă el are niște principii peste care nu trece: virtualul este virtual, iar viața reală e altceva, pentru el aceste două lumi, chipurile, nu se intersectează și rămân veșnic paralele, iar viața trebuie trăită față-n față. Au trecut aproape doi ani de-atunci și încă este în mintea mea și sunt curioasă și l-aș întreba dacă și acum tot principiul ăsta îl definește, pandemic vorbind. Dar nu mai contează, s-a dus și lecția asta.
Puterea cuvintelor este uluitoare! Despre asta e vorba. Ele avea efecte nocive când sunt doar spuse fără să fie dovedite, fără fundament… Pe ce să clădești, dacă n-ai temelie?! Sau pot fi adevărate trepte ajutătoare către devenirea ta, transformarea ta miraculoasă, în bine sau mai bine. Oamenii care apar așa cum sunt, care nu doar spun ci și fac ceea ce spun, care sunt aceeași pe stradă cu cei pe care i-ai văzut în poze, au devenit o raritate, sunt pe cale de dispariție. Pe aceștia ni-i dorim în viețile noastre!
Din cauza aceasta avem tendința să stăm cu tigaia deasupra ușii, prin care se accesează viața noastră, indiferent că ne imaginăm o tigaie virtuală sau una reală, fiindcă vrem să ne protejăm de minciuni, de ipocriți, de oportuniști și tot din cauza asta putem foarte ușor greși. Și nu de multe ori sfârșim prin a da în cap oamenilor autentici pe care ni-i aduce clipa și să-i poftim înăuntru, să-i așezăm la masa noastră, sau, de ce nu, să le oferim adăpostul nostru, exact celor falși. Viața și relațiile din viața noastră, pot fi comparate cu un produs bancar.
Banca îți acordă credit dacă îndeplinești anumite condiții. Ți-l retrage dacă dovedești pe parcurs că ești rău platnic, iar atunci lucrurile se complică intervenind terțe părți. În relații este la fel. Presupunem că suntem cinstiți, bine intenționați și de bună credință, așa pornim. Dovedim că e așa sau nu, abia pe parcurs.
Cei care au muncit pentru fiecare investiție, nu-și bat joc de credit, respectiv de încrederea acordată, cei care nu-și declară toate veniturile, respectiv faptele, acțiunile, fentează la rate și sar dintr-un credit în altul, cer refinanțări, amânări la plată, respectiv iertări, miluiri, scutiri. De la aceeași bancă, persoană, nu le mai primește, categoric! Ideea este că sistemul bancar relaționează bine, băncile comunică între ele, la fel și femeile și s-ar putea să nu mai pupe curând credit nici de la altele…
Citiți și Arta de a îmbătrâni
