Deși, prima impresie ar fi că singurătatea e o adâncire în sine, nu e decât o liniștire și purificare după o perioadă de zgomot și zbucium, de tracasare și solicitări ingrate și nesuferite. Pe termen lung, însă, sigurătatea e calea ieșirii din sine. Pustnicii se leapădă încet, încet de sentimentul sinelui, desprinderea de lume nu e deloc împlântare într-o identitate proprie, căci sinele nu se poate manifesta într-un mod coerent și consistent decât într-o relație concretă, într-un context social.
Sigurtătatea e primul și cel mai la îndemână focar de irealitate și virtualitate. Dacă ești lucid îți dai seama că nu ești mai nimic din ce îți trece prin minte, că transpunerea imaginară în diverse îți produce doar un fals sentiment al identității. Nu suntem ce ne imaginăm, nu suntem ce ne trece prin minte. Nu suntem vânători doar pentru că ne închipuim cu arcul pe umeri, nu suntem patinatori doar pentru că visăm patinând. Nu suntem morali doar pentru că putem concepe principii morale. Nu suntem buni pentru că aspirăm să fim buni.
Acel ”selfie-trucat” manipulează ceva mai mult decât simple aparențe vizuale: începe cu gândurile cele mai inofensive, aparent, despre noi înșine.
În fond, însă, suntem ceea ce dovedim în relații, nu ce ne închipuim/ dorim. De aici derivă expresia englezească ”wishful thinking”.
Sinele -de-singurătate e de fapt cel fals. Fuga în pustie e o fugă de identitatea proprie, un refuz al ei. Această alegere radicală anulează complet faptul de a fi cumva, cineva, căci dispare și relația cu lumea. În schimb,în singurătatea de colț de realitate, lumea imaginată e o fantasmă și relațiile sinelui cu ea unele inventate.
Marile mistificări se petrec în virtual, în antecamera realității.
Da, te retragi trei zile să te scuturi, să te primenești, să îți încarci bateriile, hai trei luni, hai un an, cât te reinventezi. Dar refuzul relaționării concrete lumea e anulare de sine, inevitabil, către asta conduce conduce…
Cu vârsta mi-a devenit tot mai greu să mă identific cu avatarurile și formele singurătății. Îmi pare că mintea mea e o fotografie cu o mulțime frenetică din care cu greu reușesc să încercuiesc un chip pe care să îl pot numi al meu.
Mintea artistului e o gelatină oricum, capacitățile lui de transpunere sunt mari, imaginația sa e vastă și mișcările sufletului agile. Artiștii sunt antrenați să se ”identifice” cu ceea ce invocă, dar tocmai grație acestei uriașe capacități empatice devin și mai conștienți că nu sunt ceea ce simt, ceea ce gândesc, ceea ce cred la un moment dat.
Mi-e din ce în ce mai greu să pricep cum pot unii să își ia în serios gândirea într-atât încât să își pună ancora sufletească în ea… Cu simțirea e mai de înțeles, căci ea are mai multă putere asupra stării de confort și de bine… sau de rău. Dar ideile sunt ale nimănui.
Mintea mea e o cameră cu lumină difuză, ticsită ca o consignație de obiecte uzate, pierdute sau lăsate de alții ostentativ. Din toate acestea a mea e o rotiță minusculă, un mecanism de ceas (din argint, poate?).
Singurătatea ne destramă, ne anulează, devenim una cu lumea, cu oricine. Scrisul de asemenea e o ieșire din sine. Azi sunt o prostituată din Taiwan mâine o nemâncată din Dorohoi. Nu poți avea o biografie reală și o identitate interioară clară dacă nu trăiști nimic concret, dacă ceea ce numești viața proprie nu e cu nimic mai tangibilă decât viața unui jupuitor de piei din zorii erei industriale.
Substanța lumii interioare poate lua orice formă, e o magmă modelabilă… Singurătatea ne anulează.
Nu existăm cu adevărat decât în doi sau mai mulți.
Identitatea e ca o mânușă cu două fețe. Ea trebuie confirmată și din afară nu doar resimțită sau postulată din interior, trebuie recunoscută și de alt for subiectiv. De aceea am spus mereu că e o pretenție absurdă din partea unui domn să fie numt doamnă doar pentru că așa se simte el… Trebuie să consimt și eu, trebuie ca reperele mele să îl recomande ca atare, e necesar că identitatea lui reală să corespundă noțiunii mele de ”doamnă”. Dacă nu, am puteri depline asupra a gândirii și limbajului propriu (argumentul lui J. Peterson), nu mă poate obliga să îmi schimb referențialul.
Nu avem nici o identitate în singurătate… tocmai asta e durerea din care țâșnește noianul de pretenții ale contemporanilor. Doar atunci când imaginea de sine corespunde cu imaginea altuia despre noi putem spune că suntem ceva, cumva, altminteri suntem doar aspirați la un chip, trăim cu o simplă imagine neconfirmată.
Citiți și despre Emil Botta
