La moartea unui artist, toată lumea suspină… „O, biet actor, o, biet artist, Rolurile mor, Viața e un teatru trist…”, ne răsună în minte versurile fredonate de o generație îngenuncheată. A trecut un om la cele sfinte, dar câtă cale până acolo, cât nesomn și câtă suferință! O replică, o rană. Încă o replică, o vindecătură pe fulgerate, dar mai vin din urmă atâtea piese… „Alte măști…” ar fi zis Eminescu, deși erau mereu aceleași, vopsite de aceeași mână nepricepută în a discerne binele de rău.
La moartea unui artist, tăcere. Aplauzele se aud cu fiecare bătaie a inimii.
Înfiorata clipă a trecerii
Ah! Cum cade Cortina grăbită acum peste ultimul rol
Și pașii se pierd nemilos, la răscruci…
se trec în umbrele scenei atât de tăcuți și mult prea stingheri…
Ascultă, privește: la ultimul gong, Hamlet rămâne de strajă veciei
în haina lui albă cu margini de vise, cu stei peticită…
Maestre! Maestre! Mai vino o data la rampă, să cadă lumină de stele pe tine…
Maestre, e lumea în sală, te chemă frenetic pe înalte acorduri de vise
din palmele tale născute, din inima ta în aerul lor respirate aievea!
Tăcerea ta de acum, prelungită, stârnește mirare și valuri de frig –
În glasul tău suntem pierduți ca într-o poveste de la-nceputul lumii –
Hai, vino, ne-învață în tihnă, acum, la sfârșit de spectacol
cum să găsim drumul spre Marea ta Casă?
Spre ce liman să îndreptăm privirea ca să nu ni te pierzi?
Ce rădăcini să înălțăm către cer să-ți oprească eterica oră
când joci pe fiecare, moarte după viață, viață după moarte –
pentru care mască ești nepregătit acum… și atât de trist…
Luminile, Maestre, privește luminile!
Prin ochii tăi am atins nemurirea.
Citiți și „Ce Dumnezeu, nu te poți gândi la mine ca la un bărbat?”