S-a întâmplat să mă găsesc într-o sală de urgențe. Halate colorate, paturi mergătoare, miros puternic de doftorii și oameni, oameni mulți. Suferința este palpabilă. Eu aștept. Alții cer oxigenul mai mult decât mine.
Îmi plimb ochii de jur împrejur și asist ca un spectator fără frac la spectacolul vieții.
Vizavi de locul unde îmi primesc doftoria, un pat este parcat cu zgomot și înconjurat rapid de mâini care nu se încâlcesc, ci desfac, întind, înțeapă, trezesc. Un strigăt se ridica prin salonul îmbibat cu amar. În vânzoleala creată, un chip tânăr, cu un par des și încâlcit, se zbate, lovește și se rănește de marginile de fier ale patului, până când îi sunt imobilizate mâinile și picioarele. Din vorbele lui, noian de non-sens și frământare, dorea să fie lăsat să meargă acasă. Le argumenta, folosindu-și ultimele puteri, că el trebuie să fie acasă. Are de mers la muncă. Are treburi. N-are timp de pierdut aici, cu halatele colorate!
I se explică frumos și împăciuitor că după infarctul suferit din cauza substanțelor interzise consumate, nu ar fi bine să meargă la muncă, că a fost cules de pe strada unde căzuse în neștire și că acum trebuia să stea acolo, dacă nu dorea să moară. Cum adică să moară?! Fraza asta-i fără logică. Dar ei nu aud ca el mâine trebuie să meargă la muncă?! Îi trebuie bani!
Chipurile care îl îngrijesc par de piatră. Par. O asistentă se îndreaptă spre mine să-mi verifice perfuzia. Îmi vede ochii plini de neînțelegere. Îmi răspunde la neîntrebare. Și alaltăieri l-au adus tot așa. Doar că acum inima a făcut bum. Muncește ca să-și cumpere substanțe. Să-și cumpere moarte??
Instinctiv, îmi duc mâna către inimă. Mă strâng. O am. Tic-tac. Nu mai aud nimic în afară de bătăile ei. Sfintele bătăi ale unei inimi. Am pierdut-o de atâtea ori prin locuri și oameni care au luat hulpavi toata bogăția întinsă. Uneori, am vrut s-o declar nulă. S-o las pierdută. Am căutat-o de fiecare dată. După răzvrătire, negare, zbatere, am adus-o acasă și am lăsat-o să-și plângă durerile și să se plângă. A făcut-o cu toate cele la îndemână.
Efectele medicamentelor nu întârzie să apară. Tânărul își regăsește coerența. Știe de ce-i acolo. Știe că s-a pierdut. Nu știe sigur când și de ce, mintea l-a încătușat alegând calea ușoară, iar inima, pur și simplu, a făcut bum! I-a spus-o doctorul. Se ridică și privește bezmetic în jur. Îi întâlnesc ochii odată cu vocea gravă a unei asistente sociale chemate lângă patul lui. De ce-ti faci asta? Ai doar 21 de ani! Lasă ochii în jos în semn de înfrângere. Nu aud răspunsul abia șoptit. Tace și asistenta. Închid ochii. Mă izbește gândul unei recunoștințe paroxistice. Lângă ea, rușinea. Am stat de atâtea ori la coadă să cumpăr moarte. Știam că n-ar trebui să fiu acolo și totuși rămâneam înfiptă țăruș în așteptarea mea. Pe partea opusă se alerga către cealaltă poartă. Și culmea, se zâmbea! În neputința mea, repetam orbește că-i prea mare efortul și că ieșirea din linie, ar fi imposibilă. Câtă risipă!
Îl caut cu privirea din nou. Stă liniștit. Acum are mâinile libere și le duce constat către ochi. I se întinde o batistă de hârtie. Se caută. În lacrimile pe care nu i le văd, e un drum.
Nici nu contează râul pe care-l îmbrățișam, numele lui, ori felul în care acționează. Rezultatele sunt aceleași. Pășim cu stindardul la purtător pentru că vrem să salvăm aparentele unei ordini în lumea de afară. Să nu se vadă, să nu se știe, să părem, să dăm impresia. Ajungem curând să nu mai fim. Într-o corectă analiză, suntem morți fără certificat medico-legal eliberat.
Ne pregătim de plecare din sala unde se numără clipele. Eu, cu niște lucruri subliniate cu roșu, amestec de recunoștință și tristețe. El, tânărul cu ochi triști și păr încâlcit, grăbit să ajungă să muncească. Un gând-rugăciune pleacă nerostit: acordă-i șansa să alerge spre o altă muncă!
Se face timp de seară. Pășesc afară dintre zidurile spitalului. Oamenii aleargă agitați spre case. Oare câți au inima la ei?!
Citiți și O regină rămâne regină
