Puterea cuvântului o învederează și modul în care poți construi un imaginar liric plecând de la forța asimilatoare și a sinesteziilor, în poezia certitudinilor ființei de a-și exprima una din „supraviețuiri”. Poezia înseamnă credință și temperamentul eului auctorial desăvârșește o mărturisire și evocarea mîntuirilor noastre in operum suorum.
Andra Tischer, un exemplu dintre cele bune, regizează un spectacol suplu, de adieri grațioase ale unei modernități calchiind experiențe ale poeziei contemporane dar într-un mod cu totul original. O voință de a delibera exponențialul, referința cotidiană, de a discerne între antinomiile lumii calea, iscă tribulații a căror turnură invită reveria la un dans imaginar cu sapiențialul.
Poezia Andrei Tischer nu e însă un hibrid gnomic, cum s-ar crede la o prea grăbită lectură. Temele autoarei țin de un formalism jocular, insidiosul face casă bună cu finul ironist și convenția venerabilă are loc în situațiile-limită ale descinderii utopice în adîncurile materiei. Magma acestor volute, chemând la sfat cerul și norii, lutul și pădurea, apele primordialului, iubirea și disperarea, ia foc în creuzetul unui intimism devoluant, germinativ la capitolul conotărilor realului, liric asimilat.
Destinul acestei poezii este, deja, recognoscibil, Andra Tischer dedicându-se mai ales temei intervalului, asemeni expresioniștilor interbelici. Consecvențele țin de o descifrare a metabolismului interior al discursului liric, a iubirii („În curând, vor da drumul instalațiilor de zăpadă artificială/ Îngropând cu ele sufletele noastre confuze/ rătăcind în căutarea soarelui-răsare.// Numele tău a stârnit avalanșe în plexul meu solar/ și i-amzărit grăbiți să-și ducă la urechi mâinile înghețate de frica/urșilor polari aflați, din neștiință, în bătaia puștii./ Voiam să vezi o auroră boreală din carnea mea crescută/ca o ființă în mii de culori răsfirate de-a valma/ pe locul din care te-ai rupt/și te-am strigat.”), alfabetul mirărilor incluzând adorația paragrafului existențial trăit între parantezele unei singurătăți clamată ea însăși ca și cum deschidem brusc tratatul de numerologie. Dar „războiul” nu s-a terminat, eul seducțiilor, al dragostei și al despărțirilor, al reveriilor și al peregrinărilor, al tuturor convertirilor, liricizează ca un mecanism cu acțiunea perenă a dublonului meditație-melancolie.
Curgerea aceasta cred că dă sens unei lirici rar viscolită de orgolii resurecționale, netedă, calmă, de o liniște camuflând în substrat adâncimile esențiale, rezonabilul din panoplia unui escribent de frumuseți și triumfuri ale cuvântului, e drept, în mantia riscantă a prolificului, dar cât de așezat și departe de mixul aleatoriu.
Viziune, structură compozită cu deambulări ale sonului, ceea ce nu încarcă deloc cu inutil discursul liric, stilul Andrei Tischer e sfidător doar la capitolul temperanțelor calofile. Autoarea nu se copilărește, resursele poeziei sale alternează pînă la ficționalitate, fără a ceda instinctului condiționalului, nu sunt schimbări de optică, dar nu înseamnă monotonie aceasta, ci zăbava dintre panoramări, o meta-realitate sugerată în multe imagini și versuri ca un tainic-grațios refugiu escapist.
Trendul unei astfel de poezii rămâne, totuși, straniul între vis și realitate, lumina e doar argumentul spațialității, în reluarea lui obsedantă. Dar: spațiul este poezie, timpul, poezie, viața, poezie. Și, da: omul este poezie, rugându-se Dumnezeului „lucrurilor” și al oamenilor. Circumstanțe aparte dau culoare unei poezii de maturitate, edificată cu o alură dezinvoltă exprimată elaborat și ivind din leneșul nostru cotidian comori de preț. Alchimiile versului radicalizează definiri, numiri, magia contrapunctului eviscerînd formule de negare a anostului, a calpului și lamentabilului, a imaginii șoc.
Autoarea se descurcă, fiindcă în locul echivalențelor ispititoare caută esența.
Și asta dă bine întotdeauna.
Ionel Bota
Neglijență
Pașii sunt importanți
nu mai contează muzica
deschid o pagină nouă din ultima vreme
ca și cum mi-aș deschide sternul
ai învățat să te joci cu oasele mele
cum mă jucam eu cu înbrățișările tale: una da, una ba
le aduni de pe jos cum adună copiii chiștoace
le duci la gură și mă tragi în piept.
așa se cade, mi-a spus mama
de unde să mai știe biata că lumea nu mai e ce-a fost
mă împiedic de tine, zicea bine ea
mă țin de respirația ta ca în furtună
am ajuns la capătul puterilor și al pământului
mă gemi și mă frămânți, mă-ntorci din drum
mă spulberi și mă liniștești a ta.
Așa curios ești și așa frumos
parcă mi-e dor de tine sau parcă te urăsc
mai am pe buze gustul tău și-l tac
mă doare când nu-mi ești
am scris tainic numele tău
mai rămăsese loc în piatra de pe suflet
pe fila deschisă din stern
– ce lacăt trist al amintirilor mele!
Acvatică
În tăcerea ta doar dezbrăcată pot să mă scald
am încercat să te ating
în punctul în care cuvintele tale
gătite de nuntă muțesc în straie de mire
julindu-mi fără scăpare genunchii
coastele pe care le simt rătăcite
în geografia ta abstractă, natura e plină de stânci și prăpăstii
de maluri abrupte, păduri iscodite
cu mâinile reci și uitarea de sine
în punctul acela fix, coloana mea vertebrală te știe
și naște în oasele mele de dor versuri albe
ca niște orizonturi de emoție
ca niște fericiri adânc pătrunse de-o noapte și profund
ca un fluviu al căldurii
ca ultimul frison eliberat al cărnii
în punctul acela al mirării în care doar dezbrăcată pot să mă scald
să nu mă rănesc…
N-am întins mâna
Palmele noastre s-au căutat lipindu-se una de alta
ca fierul cald pe bluza de mătase
devenite strânsoare,
de parcă am fi umblat întreaga viață spate în spate,
cu aceleași mâini și picioare
gură în gură
un singur creier în aceeași poezie – inimă.
N-am întins mâna.
”să ne iubim postmodernist”, ți-am spus
să coborâm în bernă poezia
trotuarul acesta spre nicăieri se voia metaforic
fără să priceapă că sensul mersului nostru de-a bușilea
era de fapt o plângere înăbușită a silabelor
rămase
la marginea sicriului de oase.
Niciun gest n-ai făcut înspre mine
și totuși pielea ta, prea albă pentru noaptea aceea
ca un preludiu al marii încercări
s-a coborât cu toate semnele de întrebare
cu puncte puncte
ca un parfum oriental crescând
în trupul meu, cel mai sălbatic dintre psalmi
rămas neterminat din vremea-aceea.
Nimic n-am mai cerșit în urma ta
și nu m-am plâns
știind că tot mi se cuvine
am respirat cu sete ultima îmbrățișare
să-mi țină cald pentru la iarnă
păcatul viu
ca o împreunare mută de cuvinte,
ca un verset final, ecou al ultimului gong.
Citiți și Ștefan Melancu: Dragostea cămașa vieții o dezbracă…
