Am vieţuit primii ani, după debutul pământesc, într-un sătuc aşezat în căuş de dealuri, ocrotită de legile lui Dumnezeu şi de cele ale oamenilor, între „nu-i slobod a face asta” şi „te vede Cel de sus”, între sfinţenia desprinsă dintre paginile Sfintei Cărţi şi legendele bătrânilor de care mă înconjuram cu o plăcere venită firesc şi neforţat. Aici, pământul era doar parcul prin care se plimba Sfântul şi oamenii se străduiau a-şi curăţa cămăşile şi lăuntrul pentru întâlnirea cu El. Venea în ropot de ploaie, în arşiţă de zi şi în zăpada care îngropa case cu tot cu oameni în ele. Dar oricare era momentul venirii, haina trebuia să-ţi fie curată.
De la bătrânii mei înţelepti şi trecuţi prin atâtea întâlniri cu ei şi cu Sfântul, am învăţat prima dată, că nu eşti om dacă hălăduieşti prin lume precum o frunză desprinsă la netimp de pe a sa creangă, dacă umbli murdar prin parcul Lui Dumnezeu şi nu-i chip să laşi ceva bun şi destoinic în urma ta. Anii s-au adunat, bătrânii mei şi-au pregătit haina pentru întâlnirea de pe urmă şi s-au strămutat deasupra parcului, iar eu am înţeles, zi de zi, cum e treaba asta cu haina curată, spălată în zeci de ape, trecută prin înălbitoare şi apretată, fără a fi, totuşi, colţuroasă.
Se întâmplă să trăim tăvalug momente, dezordonate şi nearanjate în ceea ce ne-ar aduce liniştea şi mulţumirea cugetului. Suntem placaţi pe cale de atâţia învăţători şi ale lor învăţăminte. Îi auzim, le auzim, dar dintr-un motiv sau altul, nu ne rămân cele bune de urmat. Nu că ne-ar plăcea în mod special zbaterea şi vacarmul, dar te înveţi atât de repede cu răul! Nu condamni nici viaţă şi nici oameni până când nu doare, nu arde, nu pârjoleşte. Nu murdăreşte. Adevăratul chip ţi-l vei uita, căci haina care te înfăşoară este murdară. Îţi aduni ruşinea şi zici ca aşa-s toţi în jur, murdari şi asemănători ţie. Hora nu se opreşte şi când rămâi fără aer, te laşi jos. Ai timp acum să-ţi priveşti haina. Neagră, ruptă, dizgraţioasă, o ruşine s-o mai porţi aşa. Trebuie să faci ceva pentru a te simţi, pentru a-ţi rămâne.
„Lumea” nu te ajută. Doar ştii, toţi sunt la fel. Vor încerca a te convinge că eşti bine, că eşti de-a lor. Dar întâlnirea cu tine? Te poţi afişa cu murdăria glodului aşezată pe tine? Câte răni ţi s-au făcut, iertaţi au fost călăii? Câte răni ai făcut, cerut-ai iertare? Minciuni, dezamăgiri, fapte urâcioase ale unui egoism nesănătos, de câte ori le-ai practicat? În care zi ai vrut să crezi că urâtul îl poţi strivi şi supune uite aşa, cu una, cu două?! Bine, bine, motivaţii vei găsi cu duiumul. Toate vor suna precum clopoţeii unor şerpi sâsâietori. Dacă te poţi crede, fă-o! Perna îţi va fi bucată de piatră pe care capul îşi aşteaptă ghilotina. Jocul de-a trăitul fără a respecta nimic şi pe nimeni, te va murdări. N-ai cum mărşălui prin pustiul nonsensului fără picătură de apă. Dă-te luat în tabăra celor care îşi spun dumnezei. Or fi. Doar că ei se contrazic şi mor. Pune-te în linia celor care îşi găsesc răspunsurile în comete, stele şi ale lor alinieri. Tu vei trece, ele nu.
Întâlneşte-te cu tine. Jos sau sus, cunoaşte-ti umblarea, accept-o, învaţă din ea. Oameni care au facut rana, oameni care au mângâiat, cei care au minţit, ori cei care au infăşurat cu adevăr, sunt ai tăi. Şi eşti din ei.
M-am lăsat jos, într-o zi. Îmi amiteam albul sclipitor al hainei mele. Şi-mi aminteam de legile Lui Dumnezeu şi de legile omului. Toate încălcate. Mă urmărea plânsul. Hohote de neputinţă, ruşine şi dor. Moşul meu drag şi alb, înainte de strămutare, mi-a zis hotărât: „Te vei murdări, fata mea. Şi-ncă cum o vei face! Dar ştii ceva, aminteşte-ţi mereu de întâlnire!” Mi-am amintit. Acum. ” E târziu, moşul meu drag?”
Nu l-am contrazis, nici măcar să-l văd zâmbind, ca-ntr-un timp în care făceam asta atât de des. Ştiam răspunsul. Niciodată nu-i târziu cât timp viaţa îmi este dar. Şi dă-i şi curăţă! Iertare, a mea şi a altora, îmbrăţisare, a mea şi a altora, iubire, a mea şi a altora. Proces greu şi chinuitor. Să nu mă credeţi că-l poţi face cu zâmbet, curaj si îndemnuri de astea motivaţionale. Renunţarea îşi fâlfâia aripile de atâtea ori în faţa mea, dulce şi suavă. Mi-am acoperit ochii şi am continuat. Simţeam, pipăindu-mi haina, ca se duc pete mari de noroi, cu zgomot şi chin. Ducă-se! Mi-am petrecut zilele redevenind, întâlnindu-mă şi reaşezându-mă pe creanga mea. Tânjeam după sevă. În toată vânzoleala mea, am vrut să mă fac dispărută. Ce-i ruşine a recunoaste? Mai ruşine decât să fii ceea ce nu eşti, ori scris n-a fost să fii ceea ce ai ajuns?! Ei, asta doar până când am întâlnit iubirea, până când am practicat-o cu uşurinţă şi-n cele mai dificile zbateri. Pentru că se poate, se face, se dăruie, ţi se dăruie.
Mă rotesc în faţa oglinzii. Întâlnirea cu mine a funcţionat. Încet-încet, haina îşi recapăta albul cedat prea uşor. Voi persevera.
Mi-s roşii obrajii de emoţie. Astăzi am întânire şi cu El. Sub orice formă ar veni.
Citiți și Să ne iubim. Să ne avem….
