Un nou dialog despre nihilism, credință, scepticism.
Andra: Auzim destul de des întrebarea: este legitim să credem ceva fără dovezi?
Ilinca: Aici e o problemă de exprimare. Nu are nici un sens să mai credem în ceva ce poate fi cunoscut. Dovada este probă de cunoaștere. Nu cred că plouă când văd că toarnă cu găleata, știu că plouă. Mă irită să îi aud pe unii atei spunând: „nu există dovezi ale existenței lui Dumnezeu, deci nu cred…” Eu nu sunt religioasă, dar nu suport formulările stupide. Păi dacă ai dovezi ce să mai crezi? Nu se poate crede decât în lipsă de dovezi.
Andra: Se justifică vreodată credința? Și ce e ea?
Ilinca: Rațional vorbind, nici o credință nu intră sub incidența justeței, unii reușesc, poate, să conviețuiască mai ușor cu ceea ce nu știu sau nu înțeleg, nu își pot explica. Ea apare ca necesitate de a umple un vid de cunoaștere, o necesitate mai degrabă emoțională, aș zice. Ai în față un vast domeniu al necunoscutului și asta îți dă o stare de neliniște. Vorbesc acum de credințe în sens extins, laic. Ele apar ca imbold de a ști anticipativ, ceea ce nu cunoști de fapt, ca tentativă de a completa, intuitiv, pe linia punctată. Sunt mari zone de gri în ceea ce știm despre viață. Dau un exemplu cotidian. Am vrea să putem avea certitudinea a ce gândește despre noi un altul, a felului cum ne vede. Dar nu o avem și atunci intepretăm date insufieciente, speculăm, ne aruncăm intuitiv… Am vrea să înțelegem o experiență, dar nu avem suficiente informații ca să putem trage niște concluzii fără echivoc și așa mai departe. Acolo apare credința. E o contradicție logică să spunem: „am dovezi, deci cred”. Dacă ai dovezi, cunoști, nu e nimic de crezut.
Andra: Prejudecățile nu sunt tot un fel de a completa pe linia punctată?
Ilinca: Ba da. Mai mult, credințele și prejudecățile sunt rude, poate nu de gradul întâi, dar sunt. O prejudecată presupune o falsă cunoaștere proiectată asupra realității, credința doar o non-cunoaștere proiectată.
Andra: Religiile și doctrinele lor se impun ca forme de cunoaștere teologică, însă, fac apel la credință, acesta ar fi un paradox.
Ilinca: Da. Într-adevăr. Ele pretind adepților credință, dar le furnizează un instrumentar care simulează aparențele metodologiei prin care lucrurile pot fi cunoscute. Religiile se comportă ca și cum ar deține o epistemologie a divinului și nu e cazul. Dar nici ateismul nu are fundamente cognitive cu privire la inexistența unei naturi sau conștiințe divine, e mai degrabă o certitudine a faptului că Dumnezeul religiilor este imposibil și improbabil. Înțeleg să fii anti-teist, să contești teologiile (s-a tot arătat că, de departe, cea mai bună bază pentru ateism e în marile monoteisme), dar nu și să contești existența sacrului, care e trăire pură, în fond. Dar nici în sacralitate nu e nevoie să crezi, e suficient să simți și să îți asumi, să comunici, eventual, care e pentru tine obiectul ei.
Andra: Vorbești de simțul sacrului, care e individual?
Ilinca: Da. Pentru fiecare e legat de ceva anume. Pentru unii este, într-adevăr, legat de o atoritate tutelară, care e sursă a adevărului, dreptății, ordinii universale. Pentru mine, și pentru alții asemeni, sacrul nu impregnat în vreo sursă de înțelepciune scrisă în cărți, ci e scris în sânge și în carne și în simțire. Dar n-am de ce să cred în faptul că simt că erosul e sfânt și că disprețul față de corp pe care îl propovuiesc unele religii e ceva „demonic”, pentru că mi-e limpede că așa e, nu e un act de credință, ci o certitudine a ființei mele. La ceea ce înseamnă sacrul pentru mine se ajunge altfel decât prin credință.
Andra: Cum?
Ilinca: Prin efortul de a nu mă defecta prea tare… ca să îmi mențin simțurile treze, ca să nu mi se tocească empatia, ca să nu mi se stingă forța vitală. Sacrul e această forță vitală, pe scurt pasiune.
Andra: Ce părere ai despre femeile și bărbații îmbrăcați în ținute cu amprente religioase?
Ilinca: Niciuna. Vedem preoți, călugări și călugărițe pe stradă, în Londra e plin de bărbați cu robe și femei cu hijaburi. M-aș putea împrieteni cu ei. Chiar am un prieten apropiat călugăr și preot. Nu mă deranjează cu nimic, nu mă supără, nici nu mă încântă. Dar nu văd însemnele virtuții și purității în vestimentația lor, văd o uniformă, așa cum sunt costumele de piele ale motocicliștilor. Nu mi se pare că un călugăr sau o purtătoare de hijab sunt mai pioase decât un motociclist sau un rocker. Puritatea și modestia sunt în inimă, nu în haine. Nu sunt obligată să percep și concep lucrurile în același mod cu vecinul.
E treaba fiecăruia cum își gestionează valorile și sensibilitățile. Mie imaginea unei femei goale îmi inspiră ceva mai pur decât a uneia îmbrăcate într-un sac și cu capul acoperit, tocmai pentru că eu nu văd nimic păcătos în senzualitate, ci în rușinea față de ea. Nu văd păcatul în corp, ci în stigmatizarea lui și așa mai departe. Dar nu toate interpretările religioase pun corpul la zid.
Unii ortodocși văd în trup templu sfânt și în dragostea erotică o taină. Unii musulmani văd în sexualitate expresia cea mai profundă și mai nobilă a legăturii tainice dintre bărbat și femeie. În concepțiile lor sexualitatea e cea mai pură formă de dăruire șamd. Deci lucrurile sunt relative și discutabile chiar în câmpul aceleiași religii. Oamenii, cu credința lor, cu idelile lor, încearcă să îi fie pe plac și asta e apreciabil, intenția contează. Fiecare slujește specia, natura și sacrul cum crede de cuviință.
Pietatea înseamnă respect pentru Creație, pentru Viață… nimic altceva, nu înseamnă nicidecum dispreț pentru corp, senzualitate sau plăcere. Cred că mai degrabă bucuria a doi îndrăgostiți l-ar mulțumi pe Dumnezeu (dacă ar exista) decât disciplina severă a unei inimi zgârcite și o mutră acră și îmbrobodită, la propriu. Am fost destul de afectată de atitudinea unei femei din Izmir care purta un batic și își bea singură cafeaua la o masă vecină cu cea la care eram eu cu iubitul meu. Când m-a văzut chicotind și mângâindu-i mâna și lăsându-mi capul pe umărul lui mi-a aruncat o privire ultragiată, s-a ridicat și a plecat, scârbită. Asta nu e smerenie, e altceva. Smerit ești când te abții să judeci oamenii, când nu ai habar cât de curat e sufletul lor.
Andra: Cât de prost este încă văzut ateismul?
Ilinca: Depinde unde, în ce context și cerc social. În lumea intelectuală, în principiu, nu e nici o problemă să te declari ateu. Dar mai sunt și ostili. Am citit de curând un articol scris de o persoană pe care o consideram destul de evoluată intelectual și m-am întristat. Textul îi denigrează pe atei și îi tratează ca pe niște persoane cu handicap spiritual. Ca și cum ar fi unii care nu sunt în stare să vibreze la Haydn sau să aibă melancolii transcendentale sau coșmaruri cu demoni.
E plin pământul de atei cu o uriașă sensibilitate metafizică sau estetică și de habotnici religioși cu subtilități și rafinament de cizmă. Chestiunile de ordin sensibil nu au nici o legătură cu religia sau cu nihilismul. Suntem aceeași specie. Toți știm ce e dorul, durerea, foamea, bucuria, extazul, orgasmul, tânjeala după ele… Nu există nici o diferență între sufletul unui ateu și cel al unui credincios, există doar nenumărate prejudecăți propovăduite de bigoții din abele tabere. I-am admirat și pe cei care își pot păstra și profesa credința în condiții de bună cuviință, am prieteni apropiați care sunt creștini sau musulmani practicanți și cu care mă înțeleg mai bine decât cu mulți atei, aceasta nefiind decât o dovadă în plus că profunzimea și calitatea umană, receptivitatea estetică sau moralitatea n-au nici o legătură cu credința sau necredința.
Andra: Există cunoaștere revelată?
Ilinca: Da. Cu condiția să fie vorba de revelații proprii. Dacă sunt revelațiile altora atunci ele sunt importate și adoptate pe calea cogniției obișnuite… Una e să îți asumi epifaniile personale și alta e să vinzi pielea ursului din pădure. Chiar și dragostea e o formă a de cunoaștere revelată.
Andra: Ce anume te-a afectat din acel articol?
Ilinca: Prejudecata. Persoana, cu siguranță, nu e religioasă într-un sens fundamentalist și nu crede într-un Dumnezeu umanoid care taie și spânzură, care a poruncit să îi fie sacrificați la grămadă porci, idoli și fecioare și care va aduce Apocalipsa. Vorbind la rigoare, credința acelui vindicativ denigrator al ateismului este una moderată, modernă, tipic agnostică. Ceea ce voia probabil să înfiereze, și nu a găsit cuvintele, era propria idee greșită (de cele mai multe ori așa se întâmplă) potrivit căreia materialismul în care se situează multe dintre concepțiile ateiste este un mod limitat de a interpreta existența. Sigur. Depinde însă de ce parte a limitei te așezi.
Andra: Buddhismul e o formă de ateism transcendental, s-a spus.
Ilinca: Desigur.
Andra: Ce anume ne predispune la credință sau necredință? presupunând că ne naștem într-o lume laică, în care avem de ales.
Ilinca: Spunea Lawrence Durell, în tetralogia lui, că nu toți oamenii au aceeași putere de a înfrunta realitatea. Nu toți fac față angoasei în același fel. Eu nu aș fi atât de categorica. Fiecare dintre noi are resurse oscilante, uneori suntem mai tari, alteori mai slabi, uneori suntem mai lucizi, altori nu. În anumite momente suntem predispuși la credință, în altele la îndoială.
Am fost (și bănuiesc că fiecare dintre noi e la un moment dat) în pielea scepticului și a credinciosului, pe rând. Nu știu cum e să fii habotnic, dar cum e să crezi orbește, să fii irațional, să pierzi controlul asupra dorinței știu cum e. Orice om a fost îndrăgostit măcar o dată în viață a fost automat și „credincios”. Dragostea te face mistic pentru că nu poți suporta ideea că ființa dragă se va duce pentru totdeauna, că o piezi, că sufletul ei (și nu al tău) e muritor. De cel propriu te desparți mai ușor.
Andra: Dacă ar exista Dumnezeu și ai avea ocazia să dai ochii cu el ce i-ai cere?
Ilinca: I-aș cere o realitate paralelă. O altă soartă pentru iubitul meu în care să poată fi fericit, cu mine sau fără mine. El nu a avut nici o șansă la o viață normală. Ca mulți alții, dealtfel. Biografia lui e un roman de Dickens. Și nu o spun ca o întărire a faptului că nu există dreptate în lume. Nici religioșii nu pretind că ar exista în lume, ci dincolo de ea.
Andra: E just pariul lui Pascal?
Ilinca: Mie una mi se pare o greșeală să cauți sensul existenței dincolo de ea. Mi se pare că înțelepciunea e să reușești să fii fericit cu piesele existente, în condițiile date, să te poți bucura cu ce ai. Uneori se poate, uneori nu, când iubești un damnat nu se poate. Iar iubirea e o chestiune care ține de soartă. Citeam într-unul dintre romanele lui Burhan Sonmez, „Păcate și inocenți”, despre un joc în care protagoniștii deschid o carte la întâmplare și primul fragment pe care le cad ochii reprezintă profeția care le e dedicată.
Inspirată de acel pasaj, am deschis cartea aceea la întâmplare, și mi-au căzut ochii pe următorul pasaj: „pentru ea dragostea era o chestiune care ținea întru totul de soartă și stătea sub semnul tragediei și al despărțirii. Dar moartea nu era decât un test.”
Mi-ar conveni să fie așa, m-ar liniști. E limpede că în forma asta nu ne mai întoarcem niciodată. Doar un miracol ar putea să ne refacă, noi nouți, cu tot cu pasiunile și arderile noastre intime, cu sufletele intacte, din momentul lor de grație, într-o altă dimensiune. Cam așa ar fi raiul. Dar îți dai seama că e atât de improbabil… Oamenii suportă greu despărțirile. Desprinderea de formele pe care le iubim e dureroasă. Pe de altă parte ăsta e tot farmecul: doar o dată poți avea parte de primul sărut sau de fierbințeala unei prime atingeri, de frenezia unei descoperiri anume, de fiorul unui moment irepetabil de inspiație și faptul că sunt irepetabile le dă infinită valoare.
Andra: E în regulă să te minți singur sau e de preferat luciditatea, oricât de greu de dus ar fi?
Ilinca: E în regulă cât timp iluziile pe care le cultivi nu încerci să le impui și altora. Eu am cunoscut ceva oameni care se mint singuri, problema e că încearcă să ne bage tuturor în cap viziunile lor, care sunt paralele cu realitatea, pentru că se simt ei nesiguri și însingurați în rătăcirea lor.
Andra: Este credința o formă de ignoranță?
Ilinca: Richard Dawkins spunea la un moment dat că regretă că i-a făcut ignoranți pe religioși. Toți suntem ingnoranți în multe privințe. E supărător, însă, bigotismul cu care sunt priviți ateii de către unii religioși, cu superstiție, ca și cum ar atinși de un ”rău”, de un microb de natură spirituală. În secolul 21, partizanatele de acest gen, într-o Europă laică, sunt o pildă de bigotism.
Andra: Umberto Eco, împreună cu un cardinal catolic, pe nume Carlo Maria Martini, a scris o carte de dialoguri numită „În ce cred cei care nu cred”.
Ilinca: Da, am citit-o, mi-a plăcut foarte mult.
Andra: Și tu în ce crezi?
Ilinca: Acum vorbim de credință în sensul de credo. În capacitatea naturii de a evolua. În universalitatea ființei și în calitatea umană. Cred în datoria pe care o avem față de ”Eva”-Lucy, femela-australopitec, de a-i duce moștenirea genetică mai departe în condiții pașnice. Omenirea a găsit întotdeauna mijloace să se armonizeze, să depășească multe crize.
Andra: Care este, după tine, cel mai valoros lucru al speciei?
Ilinca: Atunci când iubim pe cineva, ființa lui devine mult mai importantă și mai valoroasă decât cea proprie, acesta este cel mai misterios fapt al existenței. Ea trece dincolo bine de iubirea de sine și de instinctul de conservare, de nevoia de confort, liniște, chiar și de aspirația la fericire.
Andra: Sufletul vrea să creadă, pentru că el se hrănește cu speranță, nu cu raționamente.
Ilinca: Depinde de sensibilitățile fiecăruia. Una dintre femeile pe care le admir spune: „nihilismul mă apără de tot ce e rău, mă ține întreagă. Sper din tot sufletul ca dincolo de viața asta să nu mai fie nimic”. Eu nu sunt atât de tare. Eu sper să fie. Eu vreau să fie. Zic, a la Eugen Ionescu, în „Jurnalul în Fărâme”: „ca să pot fi acolo, împreună cu iubitul meu”. Și cu pisicile mele. Și cu tot neamul lui nevorbitor de engleză. Sunt o femeie simplă și sentimentală. „Iar inima mea, ca orice inimă, e o proastă” (Matei Vișniec). Ea știe doar să se roage, nu să gândească.
