„Fii bărbată, Zoe!”
Și de câte ori n-am auzit îmbărbătarea asta în contexte și situații diferite de viață! Adesea, ea vine când ești deposedată de dorința mersului înainte, târâș-grăpiș, de-a tăvălugul, ori cum o fi el. Nu mai mergi și nu mai mergi!
Mă ia cu amețeală când se plimbă frazele astea :”va fi bine”, „tu ești puternică”, „tu poți”, „puterea e la tine” și alte cele de îndosariat ziceri de bine. Nu contest nicio clipă intenția din spatele lor, dar ele, în sinea lor, sunt niște șerpi cu clopoței care iți sâsâie în urechi până la exasperare!
Când se-nfundă drumurile, când ți se dau lecțiile sub forma furtunilor care te dezbină, când ești mințită, înșelată, sacrificată în neputința altora, când ți se opresc gândurile albe-lebede înecate în glodul băltii, păi, uite că te oprești și tu, că-i absolut normal! Femeia-bărbat vrea să-și tragă sufletul, să respire fără masca invincibilității, fără gogoșării și fanfaronade.
Suntem ahtiate după modele fără cusur, după exemple care să ne dea, tam-nesam, puterea pe care n-o cultivăm atunci când trebuie. Ținuta cu care facem prezentarea în lume se-nconvoaie fără gratie și prin toate fisurile țâșnește adevărul.
Obosim, cădem, suntem depresive și cunoaștem eșecul. Și ce? De ce n-am fi fără corset, îndoite de coloană și cu inima-n pioneze? De ce nu ne-am trăi, cu adevărat, simțirile, lecțiile, înfrângerile?
Se adună șir de zile și mi se pune diagnosticul: „Măi, femeie, fă ceva, că nu ești bine deloc!” Cine zice? Păi, de când binele meu e pe tiparul binelui tău?! Femeia asta trebuie trăită cu dragoste. N-are nevoie de pilde, de pilule și de tratamente care nu sunt decât niște pseudo-ajutoare.
Nu mai vreau să fiu o Zoe! Nu mai vreau să-mi port cu grație durerea doar pentru că nu dau bine, că le stau altora în gât, că stric peisajul ori înnegurez vreun orizont. E-ntunecat al meu și acum, în clipa asta, e despre mine. Nu mai vreau să acord atenție tuturor și uitând de mine să mă trezesc seară de seară, uitată. E greu să te reînveți în fiecare clipă, să-ți ierți rebeliunile, mustelile de non-sens și zvăpăiala din inima împărțită. Când n-am aplecarea înspre ce ar trebui să fac, doar pentru că trebuie, vreau să stau, pentru că așa simt.
Nu că atâta pot.
În casa unei femei puternice sunt de toate. Sunt alea care sclipesc și care-s vizibile foarte și mai sunt și alea care, la ochiul zilei, nu cad bine. Alea care trebuie dosite, c-așa se zice, „să nu știe nimeni ce răni te dor”!
Mi se pare o risipă de energie și de sinceritate. Cum să îmbrățișez și să accept doar binele și ale lui forme?! Cum să nu știu că modelarea reală se face cu sudoare și durere?!
Știu. Și de asta accept. Împăcată. Știu că-i un stadiu, o etapă.
Trec toate și mărgele-n șirag se strâng.
Le port.
Se asortează cu orice.
Citiți și Etica libertății, de Ilinca Bernea
