Se apropia sfârșitul clasei a opta și cam toți elevii și părinții acestora erau preocupați de înscrierea la liceu. Profesorii erau… și nu prea. Nu era nimic nou pentru ei care treceau destul de des prin perioada aceasta și nu se implicau personal. Măcar cu o părere ar fi putut totuși să vină. Ei cunoșteau cel mai bine nivelul elevilor și „mersurile” de la admitere, care existau atunci și de când lumea, aveau experiență și ar fi trebuit să vină cu un sfat pertinent.
Când profesoara de română a întrebat-o la ce liceu s-a gândit să se înscrie, Ela a spus că vrea să facă liceul sanitar. Cam acesta a fost toată discuția, tot ce-ar fi trebuit să însemne consultare dascăl-elev. Nu a primit nici un răspuns, nici măcar un gest care să-i confirme că a ales bine ori nu, ceva care să-i spună că are șanse ori că ar avea nevoie de pregătire suplimentară… Nimic. Diriginta și restul profesorilor nici nu au întrebat. Ei își terminaseră treaba, și-au luat mâna de pe tot, venea vacanța. Parcă erau vrăjiți cu pulbere de levănțică- mirosul fiecărei veri, mirosul vacanțelor.
De când o știu, Ela a vrut să fie medic. De mică spunea că vrea să fie doctoriță și nu a gândit nimic altceva să devină. De ce, nu-și putea explica. Știa doar că acesta este drumul ei în viață. Altă cale nu vedea.
Tot la liceul sanitar s-a înscris și Alina, o fată din oraș, pe care Ela o cunoștea din vacanțele de vară pe care, în mică parte, și le petrecea la mătușa ei, prietenă cu părinții Mioarei.
Tatăl acesteia muncea la abator și după cum vremurile erau așa cum erau pe atunci, trăiau pe picior mare și aveau relații peste tot căci, Doamne iartă-mă, cine nu avea atunci nevoie de carne?! Cu ce reușea să fure de la abator își rezolva toate problemele. Cu pachetul de carne la subraț, sărea peste orice obstacol al vieții cu suplețea acrobatului la trapez.
Ela, fată de la țară, a rămas uimită când a mers la ei la masă. Îi spune mătușă-sa că au fost invitate și au mers. A fost prima dată când lua masa în astfel de condiții, necunoscute până atunci.
Masă mare cu față de masă din damasc alb, servici de masă din porțelan fin cum nu mai văzuse, tacâmuri de argint cumpărate pe mai nimic de la vreun moștenitor scăpătat, șervete din același damasc. Ce mai, lux mare dacă e să ne gândim la masa acoperită cu mușama și veselă pestriță care-i erau familiare.
Dar să revenim la perioada înscrierii la liceu din acel început de vară răscolitor de strălucitoare. Întâmplător, mama Elei se întâlnește cu tatăl Alinei și din vorbă-n vorbă află că fetele lor dau examen la aceeași școală.
Alina era foarte slabă, un copil atât de firav de-ai fi spus că suferă de cine știe ce boală neștiută. Era plăpândă ca o flacără de lumânare pe care o poți stinge cu două degete.
-Eu nu-mi fac probleme pentru Alina, totul este aranjat! spuse el cu un zâmbet sarcastic.
Mă îngrijorez un pic din pricina vizitei medicale. Știi cum este Alina și mi-e teamă să n-o respingă. În rest, n-avem griji.
-Da, așa este… răspunse femeia cu jumătate de gură. Vă descurcați voi, cumva. Sper să fie bine și la noi, mai zise ea încrezătoare, că doar știa ce copil deștept crescuse.
Cam asta a fost toată discuția, pe lângă politețurile de rigoare, bineînțeles.
din arhiva personală
Până în anul când se întâmplau toate acestea, subiectele de examen erau diferite în funcție de cota liceului la care aspirai. Tocmai atunci mințile luminate dinspre răsărit s-au gândit că este normal să existe un subiect unic, indiferent de importanța sau prestigiul lăcașului de învățământ. Și așa au făcut. Subiect unic, cu grad de dificultate destul de ridicat. De ce amintesc despre asta? Pentru că la alte licee, cu prestigiu dealtfel, cum ar fi cel de mate-fizică, s-a intrat cu notă aproape de doi. Astfel, puteai deveni licean mândru la Vasile Alecsandri cu unu nouăzeci sau un ratat la o școală afiliată unui liceu mecanic, respins cu patru nouăzeci la liceul vieții tale. De raționamente, argumente, nu mă întrebați că nu știu să vă răspund.
Într-o dimineață cu soare mult, se duse Ela să-și depună dosarul. Era un sfârșit de iunie într-un început de adolescență, când vara nu părea să fi fost niciodată mai frumoasă. Pe strada cu tei, ea era plină de speranță. Poate că și crengile pline de aur parfumat îi șopteau șirete că vântul cel rece și viclean dinspre Dunăre nu ajunge să fluiere pe strada aceea. Aici plutea doar o boare de culoarea mierii venită din teii viguroși în care ciorchinii florilor vibrau de bâzâitul albinelor.
Liceul era pe o stradă boierească ce purta încă farmecul molatic al boemilor interbelici. Mărginită de trotuare generoase cu câte un rând de tei bătrâni ce-o străjuiau solemn, era strada clădirilor falnice care-au găzduit consulate înainte de 1900, case de negustori, bancheri , avocați și doctori de renume, elita care, în secolul trecut, ridicase orașul cosmopolit la rangul de cel dintâi port al țării și al doilea ca putere economică după București.
Liceul funcționa în celebra Casă Negri, bijuteria arhitectului Mincu, care în faimoasa noastră „la belle epoque” cantonase Școala Normală de Învățători și mai apoi, Seminarul „Sfântul Apostol Andrei”.
Era o zonă liniștită pentru că nu locuia orișicine acolo. În casele naționalizate sălășluiau acum instituții și doar pe ștabii vremii comuniste îi lovise norocul să se lăfăie în averea foștilor mari negustori ai orașului, oameni de cultură ori mari industriași, expropriați, jupuiți de averi, căzuți în dizgrația noului și luminosului regim, dușman de moarte al chiaburilor de altădată.
În curtea liceului era acum hărmălaie de glasuri zglobii, veselia fremătătoare a copiilor de bani gata, copii pe care toate bucuriile vieții îi aștepta să-i legene duios. Majoritatea se cunoșteau între ei. Erau îmbrăcați frumos, veseli și fără griji, așa cum trebuie să fie un adolescent. Fără să trebuiască să crească frații mai mici, să îngrijească animalele, să aibă zilnic în spate toată gospodăria pentru că părinții trudeau pe ogoarele patriei din zori și până în noapte ca să obțină recolte uriașe- mândria partidului și sărăcia lucie a țăranului român.
Mai erau rătăciți câțiva fii de țărani, dar nici cât să-i numeri pe degetele de la o mână. Păsări gri dintr-un cer singuratic!
Ea, cu încredere țâșnindă din privirea-i verde, era îmbrăcată modest, dar fără să se simtă inferioară. Niciodată nu s-a simțit inferioară pentru că avea bogăția ei, bogăția aceea pe care mulți n-o aveau și nici n-o râvneau, căci le era necunoscută. Cum ai putea să râvnești ceva despre care nu știi cât este de minunat?!
A venit și perioada examenelor. În mintea ei parcă totul își schimbase proporțiile ca-n optica oglinzilor curbate. Vibrând de încordare și tremurând de emoție, Ela plecase mai devreme de acasă. Își luase răgaz cam o oră, să se plimbe pe stradă, să-i simtă răsuflarea parfumată menită să-i spele-n fulguiala teilor, îndoielile ce-o cuprinse. La matematică s-a descurcat cât de cât și spera să o ridice mult nota de la română, că doar fusese olimpică, nu?
Și-a căzut. Ce dacă ochii îi sclipeau de inteligență? Cine să vadă? Interesa pe cineva, în lumea aceea a dușmanului ascuns ce pândea sfinții?! Clar, nu!
Maică-sa cu greu a reușit să depună contestație. Dar nu s-a lăsat. Prea tare o durea nedreptatea ce-i atinse frunza din propria-i coroană. Erau la biroul respectiv două secretare, doamne țâfnoase care s-au iritat foarte tare că venise o țărancă să ceară dreptate fără să se frângă de șale prostită de umilință, fără să se facă mică și neînsemnată în fața lor. Drept pentru care, nu îi găseau dosarul și pace! Pretexte absurde precum timpurile acelea, cu simțul moral atrofiat și-n care dreptatea era demult o împărăteasă detronată.
„Poate dacă le aduceam câte ceva, altfel mergeau lucrurile, gândea biata femeie, cercetându-le cu luare-aminte. Măcar câte-o icoană și-o mână de busuioc să le fi adus…”
Într-un târziu, neavând încotro căci țăranca nu se dădea dusă, una dintre ele îi spune colegei:
-Vezi dragă, că este în sertarul de sus, al treilea dosar! și-o străfulgeră, cu privirea plină de un dispreț zdrobitor de rece, pe țăranca ce căuta dreptate pentru fiica ei.
Cum de știa locul exact, nu a înțeles biata femeie. În spatele fiecărei vorbe a celor două, bănuia că zace un mister. O frământau gânduri nelimpezi, într-un șir necurmat. Pe câte unul erau înșirate mătăniile speranței, pe altul înmugurea revolta, pe un altul adormea resemnarea… Și s-au topit toate, căci nu a rezolvat nimic. Notele au rămas bătute în cuie ca pentru veșnicie. Cine le-a bătut, nu știa, dar făcuse treabă, nu jucărie. Făcuse ceva ce nu mai putea fi desfăcut. S-a dus spre casă împleticindu-se buimacă. Încă un bastion pierdut! Și pe acesta îl așeza pe altarul Dumnezeului pierderilor, în lacrimile neputinței ce-i tulburau ochii adânci și limpezi ca apa Bosforului. Doar cerul era curat și de-o adâncime infinită. De sus, din văzduhul îmbătător, cădeau flori de tei, miresme sleite lunecând pe un fir de tristețe. Ca o mângâiere venită de la Dumnezeul pierderilor. Sau, poate, ca o mustrare a lumii întregi?!
Alina intrase. A absolvit liceul, numai ea și taică-su știe cum, și a ajuns asistentă în cabinetul medical al unei școli generale. A măritat-o taică-su cu un inginer pe care l-a convins să-i poarte numele de familie în schimbul unui apartament. Așa după cum, la unii, totul este de vânzare pe lumea aceasta. Abatorul și-a făcut treaba și de data aceasta. În oarece măsură, căci doctor tot n-a putut să o facă.
După cum o știu eu pe Ela, ea nu s-ar fi oprit în spatele frontului, la un cabinet medical dintr-o școală, pentru că întotdeauna a ales să lupte în linia întâi.
Drumul născut în mintea Elei, de când se știa, se închisese acum. A mers pe calea ei ce ducea către lumină, până când niște oameni fără de Dumnezeu, niște profesori ce-ar fi trebuit să fie făuritori de destine, „au făcut-o” din pix. Și astfel, mlădița s-a ofilit, frunzuțele abia ivite, de-un verde deschis ca o apă, au fost zdrobite mai înainte să devină aripi deschise spre zbor. Speranțele au dispărut ca furate de un vânt uriaș căruia nu i te poți împotrivi și îl lași să-și facă mendrele. Nu putea nici măcar să plângă. O frigeau ochii. De nedreptate.
I-a rămas doar amintirea străzii cu lacrimi din flori de tei. Și-o durere ciudată, sfâșietoare, întunecată în taina unei amintiri timpurii.
Peste câțiva ani, vreo doi cred, aceeași stradă avea să-i primească pașii rătăciți, florile acelorași tei aveau să-i parfumeze o altă înfrângere. Nu era o stradă pentru orișicine! Clar!
Era strada vechilor boieri de odinioară devenită acum strada vârfurilor comuniste, a elitelor reformate, a dinastiei parveniților. Ei nici nu gândeau că aparținem aceleiași specii într-o lume care lor le oferea totul și le cerea în schimb atât de puțin. Ce să caute pe acolo talpa țării?! Cum să tulbure pasul de țărancă deșteaptă lumea lor baricadată în mireasma florilor de tei? Ce, minți luminate le trebuiau lor?!
Este strada pe care Ela o ocolește mereu. Când teii sunt înfloriți, dar și atunci când au coroanele negre, desfrunzite precum a desfrunzit-o viața pe ea, de fiecare dată când pașii au dus-o pe strada aceea, de parcă ar fi cale către Dumnezeul pierderilor.
O amintire cu mirosul florii de tei mai trece câteodată în fluturare grăbită, înțeapă norii văzduhului resemnat și apoi se duce să doarmă pe Dunăre. Până la anul, la sfârșit de iunie. Atunci, tresare, privește îndărăt și fără să vrea, răstoarnă clepsidra memoriei.
Citiți și Totul începe de la un gând
