Există o idee de largă răspândire, un fel de cal troian introdus în interiorul bisericii, și anume că nu prea contează moralitatea dreptcredinciosului, că, dacă omul are aspirații și se căiește, e îndeajuns. Păi așa tot nenorocitul și tot traficantul de oameni și tot pedofilul și violatorul și mitomanul și trufașul și puturosul se mântuie dacă au remușcări, iar victimele lor care au sufletele otrăvite și distruse ajung în iad, căci nu mai pot simți decat durere și un vid interior…
Nu, Religiile, de orice fel, dacă e să aibă vreun sens, nu sunt despre relația cu un ”Zeu”, nici despre a îi cerși lui îndurare sau sănătate sau împlinirea dorințelor.Dacă e așa atunci e mai bine ducă-se… Ideal ar fi fost să aibă fundamente etice în primul rând, să fie despre legea morală înnăscută, care nu poate fi nicicum demolată. Kantianismul, dacă ar fi fondat biserică, atunci da, religia ar fi fost piatra de temelie pentru omenire. Culmea e că nu există din punctul meu de vedere nimic ne-religios în morala kantiană, dimpotrivă, ea e esența marilor monoteisme, aș zice, dar asta nu le convine niciunora: nici creștinilor nici evreilor nici musulmanilor, care au tot interesul să se legitimeze prin diferențele de cult, nu prin asemănări.
Spiritul meu religios merge pe linia lui Kant. Ba chiar și a lui Goethe. Orice compromis, orice trădare, orice minciună, orice rău săvârșit ne distrug sufletul. Dar ce contează nu e remușcarea sau dorința de liniștire sau împăcarea, ci voința de a nu mai greși, oroarea față de greșeală. Iertarea nu rezolvă nimic dacă repetăm mereu aceleași greșeli.
Religiile au fost compromise ca orice altceva de alunecarea în comercialitate și de vulgarizare și pragmatism. Ele ajung să promită ”leacuri minune” pe mai nimic, iertarea divină devine un chilipir… E suficient să ai o relație bună cu duhovnicul, cu comunitatea, să donezi bani sau bunuri ca să îți cumperi liniștea.
Nu cred nici în efortul de a fi bun, în autodisciplinarea drastică. Nu e nevoie. Avem discernământ, e un dar al strămoșilor. Legea morală, arată Kant, e întipărită în sinea noastră, e un cântar care ne ajută să nu trișăm. El păstrează măsura egală între egoism și altruism, să zicem, între cum ne comportăm cu sine și cu ceilalți. Odată dereglat cântarul, lucrurile o iau razna. Sigur, kantianismul nu le dă mari șanse rătăciților și debusolaților. În vreme ce alte religii vor să le dea tuturor o șansă. Dar e o iluzie. Ființa, odată coruptă, nu-și mai recapătă inocența, nu în lume, nu în viața asta. Căința nu face altceva decât să pună o cenzură, o frână, ticăloșiei, eventual. Dar mântuirea e prin și întru inocență.
Ideal e ca orice pedofil, de exemplu, să ezite și să gândească, înainte de a acționa. Sigur, în demența lor, unii au deja busola dereglată și li se pare că în locului copilului, de ar fi, ar simți plăcere. Mă gândesc că tocmai acesta este punctul nevralgic al moralei kantiene. Unii sunt dereglați, își proiectează starea lor și nu realizează că alții au o altă stare. Sau, dimpotrivă îi percep ca pe niște creaturi de cu totul altă natură, cu o altă condiție, niște ”alieni”. Anumite forme de psihopatie și psihoză anulează empatia.
Religiile nu au soluție morală pentru cei devianți. Nu au o poziție clară față de nebunie. Se pare că acolo unde liberul arbitru e blocat sau întunecat, nenorocitul nu mai poate fi responsabil de faptele lui. Și atunci? Merită compasiune?
A doua miză a religiei este nemurirea sufletului, mai exact a iubirilor lui.
Doar din aceste două motive credem într-o ordine sacră a lumii: pentru că vrem să ne salvăm iubirile (un suflet care nu iubește nu există) și pentru că vrem să existe o justiție cosmică și o lege a ei. Într-un anume sens sunt legate, căci doar inocenții pot cu adevărat iubi.
Căderea în păcat e ceva mai mult decât o rătăcire, e și o cădere în afara iubirii, deci a ordinei cosmice. Conștiința ne face sensibili la tot ce înseamnă păcat, adică abuz la adresa ei. Minciuna, furtul, trădarea, excesul, lăcomia, vanitatea toate se întorc împotriva noastră și doar în cazul fericit ne schinguiesc sufletul, de cele mai multe ori îl demolează, îl mănâncă de viu.
Din punctul meu de vedere, ateismul înseamnă să încalci ”legea lui Dumnezeu”, aceea care e reală și se manifestă aievea, în planul ființei, nu în concepții și reprezentări teologale, care e a Vieții și care poate fi descoperită pe cont propriu, fără inițiere religioasă. Ateul, vorbind la rigoare, e cel care refuză apartenența la o comunitate religioasă nu e un ”om fără nimic sfânt”. E plin pâmântul de atei printre închinători și de necredincioși care trăiesc în oridea sacră a lumii.
Kant, de exemplu, era mult mai apropiat de cele sfinte decât nenorociții care își bat joc și de sine și de semeni, dar freacă podelele bisericilor. Nu, religiile nu sunt pentru ”porci”, pentru ”nemernici”, sunt și pentru ei, fără îndoială, dar e și pentru cei buni, care de obicei sunt victime inocente. Așa cum Dumnezeu e alinarea celor care au greșit, trebuie să fie și alinarea celor care au fost călcați în picioare și cărora iubirea le-a fost disprețuită.
Maniheismul care trasează mari schisme între credincios și ateu este opera unor fundamentaliști și a unor fanatici. Tocmai în sens religios ne-închinarea la idoli a agnosticilor e o formă de inocență. Ei slujesc Dumnezeul cel Viu dacă sunt buni și fac binele și nu păcătuiesc. Iar printre credincioși sunt mulți închinători la idoli. Închinarea se face și prin recunoștința inimii, prin sentiment, nu doar prin gest și ritual colectiv. Omul se poate închina în taină, în sinea lui, prin ceea ce simte față de viață, prin iubire.
Sentimentul sacrului e o chestiune pe care o resimt la fel și ateii. Ei se opun unor idei teologice, nu suflului divin, unor doctrine și interpetări pe care le găsesc discutabile și la care se raportează ca la o filosofare oarecare.
Bineînțeles că ”ateii” – neînchinătorii – pot fi unșii Dumnezeului cel Viu și credincioșii pot fi oamenii Satanei. Credința e o afacere subiectivă și personală cu valoare strict afectivă. Să încetăm să îi mai atribuim a priori valențe morale sau transcendentale sau chiar o legătură indiscutabilă cu sacrul. Credincioși ai acestei lumi mutilează copii, lapidează oameni, pun bombe în templele alora. Și o fac în numele credinței.
Citiți și Casele părăsite
