Joe Cocker – You Can Leave Your Hat On
O fărâmă savuroasă de absurditate erotică – foarte rafinată de altfel – și un pic, doar un piculeț, voit perversă, melodia scrisă de Randy Newman, în 1972, pe când acesta era foarte tânăr – la doar douăzeci și șase de ani -, a fost luată în glumă la început, dar a devenit, aproximativ un deceniu mai târziu în interpretarea guturalului Joe Cocker, a naibii de serioasă. Într-atât încât a fost folosită în celebra scenă de striptease din Nouă săptămâni jumate, cel puțin la fel de explicită ca și cântecul. Cu toate că nu-mi pot reprima un zâmbet „în barbă”, nici pe departe de mine gândul de a pune cele spuse pe butucii ironiei. Pe postamentul desfătării însă, da!
Amestecând, cred că You Can Leave Your Hat On poate fi unul din exemplele de deturnare a sensului original dat de compozitor, prin intermediul regiei, a personalității și farmecului interpretului.
Nu suntem, cumva, atât de agreabil intoxicați – de către cel din urmă, să credem că bărbatul manipulator, învăluit într-o aură obscură de mister, un păianjen al seducției care-și întinde plasa prin invitații ademenitoare este, de fapt, el însuși victima? Presupusa victimă, desigur, a iubirii și fascinației, a propriei plăsmuiri și puneri la cale?!
Iar ea – ce ironie iscusită –, cea care pare că seduce, este devorată la final cu tot cu pălărie… brrrr, bulversanto-captivant!
Spasmodicul, gâjâitul Joe Cocker, englishman-ul care a cutreierat ca un nebun Anglia, America, Europa, Australia, m-a fermecat dintotdeauna. De câte ori aud You Can Leave Your Hat On nu văd și nu-mi imaginez nimic altceva decât acest bărbat dându-și sufletul pe scenă, așa cum l-am văzut în concert. În minunate frisoane și „chinuri”.
Nu-mi voi păstra niciodată „my hat on”, ci o voi ridica cu o respectuoasă boltă în fața lui.
Mai mult decât atât, …
Ray Charles și Lonnie Donegan au fost principalele influențe muzicale ale lui Joe Cocker, el formându-și primul grup – Cavaliers în 1960, iar la un an distanță altul – Vance Arnold and the Avengers, cu care interpreta, cu precădere prin barurile din Sheffield – orașul natal, cover-uri ale cântecelor lui Chuck Berry, Ray Charles, John Lee Hooker și alții.
Cu valoare de chix, primul său single în 1964, un cover al piesei Beatles „I’ll Cry Instead”, a determinat renunțarea la numele lui de scenă și formarea unui nou grup: Joe Cocker’s Blues Band. Nici acesta n-a avut viață lungă și, în general, anii 60 au fost pentru Joe plini de poticneli și căutări.
Și-a făcut o altă formație The Grease Band și l-a invadat, în sfârșit, succesul comercial atunci când o baghetă magică l-a atins și l-a împins în față cu „With A Little Help From My Friends„, un alt cover Beatles. Timp de treisprezece săptamâni a stat în Top Ten al UK Singles Chart ajungând pe locul întâi în noiembrie 1968.
E răscolitoare declarația lui Paul McCartney despre versiunea lui Joe Cocker: „m-a făcut praf, a transformat complet cântecul într-un imn soul și i-am fost întotdeauna recunoscător pentru asta!”.
Așa deci.
În 1969 a urmat, ca o furtună, primul turneu în Statele Unite și isteria festivalului Woodstock unde Joe Cocker și grupul său n-au putut fi „plantați” decât cu elicopterul…
S-a născut primul album With a Little Help from My Friends, al doilea Joe Cocker!, și tot ca o furtună, de mai mare intensitate și amploare, a urmat și al doilea turneu american numit Mad Dogs & Englishmen.
Da, era „mad”, intens, neîmblânzit. În timpul acestei petreceri mari și sălbatice (descrierea îi aparține bateristului formației) Joe Cocker a cutreierat într-un ritm infernal patru zeci și opt de orașe, a înregistrat un album live și a primit recenzii și aprecieri pozitive cu nemiluita.
Toate astea, însă, aveau să fie plătite, pe măsură, cu bucăți mari din propriul sine, cu depresie și alcool în exces.
Nu a contat, când ești dăruit te dăruiești până la epuizare și se pare că pedala de accelerație a fost „blocată la podea” în toți anii care au urmat, până la marele final în 2014.
Europa, America, Australia, America de Sud au curs prin venele lui; s-a însoțit de monumentali: Phil Collins, Brian May, Tina Turner.
Cred că nimic n-a fost prea mult sau prea departe și hârâitul ăsta genial care își trata, pesemne, gâtul cu pietriș și nisip, după care se băga în priză (gestica lui a și căpătat un nume: „air guitar”) – ne-a dăruit albume și single-uri nepieritoare: I Can Stand a Little Rain, Jamaica Say You Will, Stingray, Civilized Man, Cocker, Unchain My Heart, Night Calls, Have a Little Faith, Hymn for My Soul, Fire It Up, Up Where We Belong, astea sunt doar câteva …
Copleșitor.
Citiți și Baila, Morena
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.