tu ești copilul căzut din lună
prin cosmos lichid ochii tăi
într-ai mei se deschid doar în somn
cu lăcomie nu mai lași
dimineții și mie
ceva în schimb
un semn
o strofă barem, imnul solemn
cel scrijelit pe traheea din stea
până-n plămânul de lemn.
tu ești altarul barbar
la capăt de lume
cuvintele îngenunchează
pierdute de vreme sunt
când le rotești aiuritor dimineața
în secundar.
copil, altar sau vis
orice nume ți-ai lua
nu ești al meu uneori
sunt a ta
și nu
eu nu te-am ucis
te-am iubit.
foto sursa
Citește și Dor
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.