Tu ești copilul căzut din lună
alunecat prin cosmos lichid
ochii tăi într-ai mei se deschid
doar în somn
cu lăcomie
avid nu mai lași
dimineții și mie
ceva în schimb
un semn de euritmie
o strofă barem, din imnul solemn
cel scrijelit cu răsuflarea
pe traheea de stea până-n plămânul de lemn
tu ești un altar albastru barbar
la capăt de lume
cuvintele-mi îngenunchează-n zadar
pierdute de vreme sunt
când le rotești aiuritor dimineața
în secundar
copil, altar sau vis
orice nume ți-ai lua
nu ești al meu, uneori
sunt a ta
și nu,
eu nu te-am ucis
te-am iubit.
foto sursa
Citește și Dor
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.