Noapte. Unsprezece spre miezul nopții. Trenul țăcăne și înghite kilometri de șină. Stau pe valiză și rumeg restul de 7 ore pe care le mai am pînă unde trebuie să ajung. În compartiment, scaunul meu, închiriat cu suma de bani înscrisă pe biletul din buzunar, își doarme somnul gol. El în compartiment, eu în capul vagonului, pe culoar, pe valiză. Valiza mare, spațiul pentru bagaje de deasupra capetelor prea mic. Și în mine neîncrederea să o las singură, nesupravegheată, iar eu să dorm. Îi țin companie, am lăsat scaunul să doarmă singur.
Ici și colo trenul își mai trage sufletul prin vreo stație uitată de lume, pierdută în beznă și răcoare. Cîte‑un adormit se trezește, se freacă la ochi și întreabă: „Aici e…?”. El coboară, noi plecăm mai departe. Locomotiva trage, noi ne ținem după ea. Cînd și cînd controlorul trece, caută din priviri care s‑a mai urcat, care a mai coborît la ultima stație. Apucă biletele întinse, le caută din priviri destinația, le mușcă cu cleștele. Pleacă mai departe în noaptea străjuită de becurile de veghe înfipte în tavan.
Pe undeva, dintr-o stație bărbierită cu piatră cubică și păzită de cascheta atentă a șefului de gară, urcă doi. Un el și-o ea. Îmbrăcați, vai de mama lor. Două cîrpe mai puțin și-o suflare de vînt și rămîn dezbrăcați. Două papornițe pline cu ei știu ce. Le azvîrle el sus, urcă, apoi întinde mîna și-o trage și pe ea după el. Caută cu ochii în jur, răsuflă și înghesuie bulendrele într-un colț mai ferit. Scoate o cîrpă, o întinde pe jos și se înghesuie pe ea, cu muierea ghemuită la pieptul lui, înfășurată cu brațele de jur‑împrejurul pieptului plin de tatuaje. Par că se adîncesc în somn deși ghicești din tresărirea pleoapelor că e veghe iepurească.
Mă uit la ei cum stau înșurubați unul în celălalt. El stă cu un braț după ceafă, celălalt îl are înfășurat pe după ea, o strînge la piept. Un tatuaj spălăcit, vechi, se-ntinde pe toată lungimea lui, “Te iubesc, Lauro, să moară mama!” Mă izbește gramatica corectă a scrisului și semnul exclamării de la sfîrșit. Îmi alunecă ochii pe brațul ei, pe care îl apasă peste pieptul lui, și bag de seamă un tatuaj bătut cu același scris, aceleași litere, aceeași culoare veche, spălăcită. “Și eu, Fane, să mor eu!” Prea mare potriveala. Judec la o clipă de undeva de departe, din trecut, cînd cei doi și-au bătut în carne iubirea pe care și-o poartă unul celuilalt. Te uiți la ei, nu par a avea opt clase puse la un loc. Totuși, în scrierea corectă gramatical, ghicești că au vrut să se iubească corect, sincer și curat pînă și în scris. O iubire care nu acceptă greșeli de exprimare. Și cînd ți-o bați în carne e pentru totdeauna, nu o poți greși încă de la început.
Vine nașul, dă cu privirea de ei. Îl scutură pe el de umăr. Tresar amîndoi, deschid ochii și privesc speriați în jur. Se ridică. Urmează vorbe repezi, dat din mîini, voci tremurînde. “Sîntem de 4 zile pe drumuri, nu fi rău…” Trei minute, vorbe schimbate iute, inima ceferistului se deschide. A văzut ceva în ochii celor doi. “Bine, dar numai pînă la…” Și pleacă mai departe, din vagon în vagon.
Bat cu degetele în valiză și privesc afară, în noapte. Mai e pînă dimineață. Țăcănitul roților ne leagănă. Mie îmi leagănă veghea leneșă, lor le leagănă somnul de cîteva stații. Undeva în față este stația lor. Și mai departe și a mea.
Citiți și Plângea de ziceai că rupe pământul în două…
