„Uneori am impresia că lucrurile o iau razna…”

„Uneori am impresia că lucrurile o iau razna când te aştepţi mai puţin.”

Prima zi – undeva, cândva. Acasă.

… în ziua de astăzi nu te mai poți implica în viața lor, decât ajutându-i cu una, cu alta, în niciun caz luând măsuri de a-i proteja de răul pe care îl fac ceilalți, oameni fără scrupule, minte și inimă. Nici n-am putut să-i spun vreodată că oamenii sunt buni și că Paradisul e un loc în care intră oricine și rămâne toată lumea, indiferent de ceea ce face. Mai degrabă am încercat să-i deschid ochii, să înțeleagă că în afară de familia ei și de propria persoană, nimeni nu-i vrea binele la modul absolut. Și, că, da, e frumos să ai prietene, dar cu mare atenție. În fiecare femeie zace un diavol adormit. În orice caz, e dificil să crești o fată. Și să mai ai și pretenții.

Pe vremuri, fetele erau trimise la pension, unde învățau cel puțin codul bunelor maniere. Pe lângă teatru, balet, literatură, instrument, călărie, adică tot ceea ce completează cu frumos existența noastră. Astăzi? A fi femeie trece de la sine, cu subînțeles. Fetele cresc în virtutea inerției și a educației pe care o primesc, fără metodă neapărat sau vreun program, în familie. Școala nu le (mai) oferă modele de comportament sau lecții de stil.

Nu e timp de lecții de feminitate, trebuie doar să te îmbraci frumos ca să atragi privirile și să te fardezi. Cum o faci, te poți uita la tutorialele de pe net, te poți duce la un salon (dacă ai vreun eveniment), sau pur și simplu cum crezi tu de cuviință.

De când te știi, auzi doar că trebuie să înveți. Materiile din școală, care nu numai că nu au legătură cu sufletul, ci nici măcar între ele însele. Să ai note bune, acesta e visul. Adolescentelor? Nu, al părinților. Și să nu întârzie  acasă, să nu se lase ademenite de vreun băiat care să le sucească mințile și să le facă să sufere, ca să nu le atragă atenția de la învățat. Mai târziu, un job perfect și o familie perfectă.

Descopăr câteva însemnări, pe câteva file răzlețe  împrăștiate pe birou:

Uneori am impresia că lucrurile o iau razna când te aştepţi mai puţin. Mi-a fost dat să trăiesc perioada în care să fim blocaţi în casă, să ne legitimăm orice mişcare, să ne fie frică să ne intersectăm privirea cu cea a prietenilor sau a familiei… A izbucnit pandemia şi ne-a cuprins în vâltoarea sa de griji şi speranţe false că lumea încă poate fi un loc mai bun.

S-au închis şcolile şi în sfârşit am ocazia să fac tot ce mi-am propus, dar nu am avut timp să fac. Dar bineînteles totul vine cu un cost… “A fost declarantă stare de urgenţă, staţi în casă!”. Nu pare chiar aşa o tragedie dacă vezi partea bună a lucrurilor. E ocazia perfectă să termin de citit cartea începută cu ceva timp în urmă, să dorm mai mult, să îmi aloc timp mie însămi. Va trece repede o lună!

Ce-i drept, va fi greu să nu îmi văd prietenii atâta timp, să nu mai fac plimbări în natura, mai ales dat fiind faptul că locuiesc la bloc. Ştiu că bucuria va fi imensă când ne vom reîntâlni. Dar până atunci… aşteptăm cuminţi şi încercăm să transformăm această întâmplare în ceva productiv.

• 15 aprilie 2020

Simt că mă sufoc în casă, că pereţii se apropie şi îmi limitează libertatea de mişcare. A trecut o lună şi virusul continuă să distrugă vieţi. Am impresia că nu o să se termine niciodată această nebunie.

În fiecare zi, la ora 13:00, îi dau drumul televizorului ca să aud ştirile. Numărul de îmbolnăviri creşte, oamenii decedează, timpul parcă stă în loc. Încă o lună de stare de urgenţă!! E cel mai mare chin pe care l-am îndurat până acum… şi pare să continue la nesfârşit. Îmi e dor să iau o gură de aer proaspăt, să fac plimbări lungi cu cea mai bună prietenă, să mă duc la şcoală şi să îmi fac griji că nu am timp pentru mine, că nu mă descurc cu toate. Îmi vreau viaţa activă de odinioară.

Măcar există o urmă de consolare în tot acest haos: internetul e mereu de ajutor. Mă văd cu prietenii aproape în fiecare seară “la poveşti” pe video şi ne plângem de faptul că suntem blocaţi în casă, că ne e dor de o petrecere, de toate momentele distractive… Totuşi, am mai reuşit câteva escapade cu căţelul pe afară. Nu îmi pare rău!

Oricum, stresul şi grija continuă. Părinţii mei lucrează în spital. Orice se poate întâmpla… Nu este corect să fiu privată de dreptul de am vedea părinţii datorită unui virus. Ştiu că acesta este lucrul corect, dar doare.

Uneori mă surprinde inconştienţa unora: de la cel care se plimbă pe stradă fără mască, până la cei care au permis ca un aşa virus să se răspândescă în lume. Mă înspăimântă toate aceste bariere învizibile care trebuie ridicate între oameni. Îmi e dor să călătoresc, să descopăr, să mă redescopăr…

P.S. E gata cartea, hai să începem altă aventură, cuprinsă între alte coperte, departe de toţi, departe de toate.

• 9 mai 2020

Încă aici, încă în carantină. Lucrurile par să prindă culoare. Nu se va mai prelungi starea de urgenţă. Luminiţa de la capătul tunelului pare că încă mai are putere să strălucească. Încă mai am speranţe că deşi lucrurile nu vor mai fi la fel, totuşi mai există scăpare.

O să pot alerga din nou în parc, să îmi golesc mintea, să mă încarc cu energie pozitivă. Îmi vine greu a crede că de acum o să văd feţele oamenilor doar pe jumătate, la distanţa de câţiva metri. Suntunt curioasă încotro o vor apuca lucrurile, deoarece numărul de îmbolnăviri continuă să crească, deşi sunt mulţi care se vindecă.

Încă 5 zile în închisoarea pe care o numesc „casă” de aproape 2 luni. Va fi ca o dezlănţuire de tot ce mă trage înapoi. O să îmi fie greu să mă adaptez noii realităţi şi să mă obişnuiesc cu ea. În orice caz, tot este mai bine decât nimic.

Lucrul pe care îl regret nespus este închiderea şcolilor, cel puţin până în septembrie. Din cauza aceasta, am început lecţiile onine care simt că îmi iau toată energia. Toţi consideră că dacă stăm acasă, avem timp liber destul. Şi cu această gândire hotărăsc să trimită teme şi lecţii cărora simt că nu le fac faţă. Simt cum absorb toată energia din mine şi mă lasă indiferentă la tot ce se întâmplă. De când am început şcoala online nu ştiu dacă a mai existat timp liber pentru mine mai mult de 2 zile pe săptămână….Temele şi lecţiile propuse de profesorii sunt precum un val care mă doboară şi nu îmi permit să scot capul la suprafaţă. Dar şi aşa, nu mă dau bătută. Ştiu că puterile mele nu mă vor dezamăgi şi voi putea să le duc pe toate până la capăt.

În final, aşa e viaţa, nu? Cu suişuri, coborâşuri, unele mai mici, altele mai mari… Ea ne testează pe fiecare după cât putem duce. Vreau să mă consider ca fiind printre cei puternici, care zâmbesc ştiind că totul va fi mai bine, că după ploaie mereu răsare curcubeul.

P.S. Următoarea aventură se află în afara uşii de la intrare, nu între copertele unei alte cărţi.

Teme, lecții, bibliografie, obligatoriu… cuvinte care revin obsesiv. Dar s-a făcut târziu. Și mâine e o zi. Ea măcar scrie data.

A doua zi – reiau tema, simt că mai e de spus ceva.

Adolescentele de astăzi nu citesc romane de dragoste pentru că li se par desuete. Literatura universală nu se predă, decât o oră pe săptămână, și doar la filologie. Dragostea s-a perimat nu numai ca temă literară, ci și ca esență a vieții. Ea a devenit o simplă teorie, nici măcar aceea corectă, pentru că provoacă rușine. Confuzie și foarte multe întrebări. Astăzi „mă lupt” cu ea să citească totuși, operele pentru bacalaureat. Ah, era să uit că sunt și profesoară, așa că… dă-i și luptă!

Să recitim ”Enigma Otilei”, zic, tot e în programa de bacalaureat și va fi mereu, dar care ar fi explicația titlului? Urmează citate din cărțile de comentarii, lungi și nesărate. Nu „Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o are”, enigma cea mai mare este destinul însuși, nu-i așa, dar explică-i unui licean cum stă treaba cu destinul, când lumea în care trăiește el, cea virtuală, îi oferă tot ce-și dorește, fără să mai pună întrebări…

Să recitim ”Lorelai” atunci, romanul lui Ionel Teodoreanu, scriitorul nostru atât de profund, atât de atașat de valorile feminității! Încet, încet, începe să facă ochii mari… „Ce alte cărți de dragoste mai pot citi?”

Asta da, mă face fericită și sper să țină o veșnicie. Lista se deschide, la început timid, apoi se completează fără ajutorul meu: ”Maitreyi”, ”Isabell și apele diavolului”, ”Domnișoara Christina”, e descoperit Eliade cel ex cathedra, pe care obligația de a fi studiat nu-l mai atinge. Vrea să vadă și filmele, ce bine că se găsesc aprope toate pe youtube. E adevărat, ecranizările ating în curând jumătate de secol.

Undeva la mijloc, strecor ”Adela”, cartea lui Garabet Ibrăileanu, plecând de la spusele autorului: ”Întotdeauna mi-a venit greu să schimb apelativul “domnişoară” în “doamnă”. Mi se pare o mixtitudine în lucruri prea intime, mi se pare că iau act cu brutalitate la fapte care nu mă privesc şi nu-i decent să mă privească.”

Feminitatea se cucerește și se educă, mai ales când e văzută prin ochii unui bărbat, pentru că, nu-i așa, e un apanaj al femeii atunci când este confirmată de sexul opus, care o certifică și îi dă amploarea cuvenită. Ea se întreține. Fiică-mea devine brusc interesată. Are niște ochi mari albaștri care mă dau gata. Seamănă cu tatăl ei. Cu cine să și semene…

Și în sfârșit, descoperim că „enigma” oricărei femei derivă din eternul feminin (termenul îi aparține lui Goethe), și astfel se face legătura între adolescenta de astăzi, cu capul în nori, și femeia-femeie din idealul unor epoci nu foarte îndepărtate, dar care au marcat într-un mare fel istoria recentă a umanității.

Amor meus, pondus meum: illo feror, quocumque feror. (Iubirea mea e greutatea mea, prin ea merg oriunde merg – Sfântul Augustin). S-a mai dus o zi, bine că am gândit și n-am stat degeaba.

A treia zi – undeva, după sărbători

Mi-a plăcut mult imaginea asta. Mi-a inspirat prietenie și un soi de complicitate pe care numai femeile de bună calitate o pot avea. Rarisim.

Fata mea e îndrăgostită. Nu, nu mi-a spus-o, așa cum ar fi de așteptat într-o relație apropiată, bazată pe  încredere feminină, ca de la mamă la fiică, având în vedere investiția sufletească pe care o faci într-un copil, sperând că atunci când îi va fi mai greu va veni la tine ca la un prieten adevărat.

M-a lăsat să descopăr, încetul cu încetul, de la privirile întârziate într-o altă lume, în afara realității, la vocea când răstită din senin, când relaxată peste măsură, interesul centrat pe telefon, devenit un fel de axis mundi, din ce în ce mai multe jumătăți de oră petrecute în fața oglinzii dimineața când suntem într-o permanentă grabă care ne dă peste cap întregul sistem nervos, trântitul ușilor și patul rămas nearanjat, micile obrăznicii și abateri de la obediența naturală care i se potrivea atât de bine, în fine, oftaturile neprevăzute și senzația aceea de perpetuă așteptare pe care o recunoșteam, fără să vreau, ca venind dintr-o zonă cunoscută a memoriei mele afective.

Mă înduioșa, dar în același timp simțeam nevoia să vorbesc cu ea despre lucrurile acestea, cu toate că îmi tăia orice elan și îmi zădărnicea orice tentativă de a mă apropia de ea cu subiectul acesta. Îmi trecuseră prin minte toate lecturile din clasici, de la Platon și androginie, iubirea curtenească, ritualurile cavalerești atât de speciale prin fastul lor artistic, romantismul era o afinitate structurală a ființei mele, aprofundasem viziunea lui Goethe și pătrunsesem înțelesurile atât de profunde ale ”Suferințelor tânărului Werther”, recitam sonetele lui Shakespeare din plăcere și nu din memorie, ce să mai vorbesc despre romanele de dragoste ale lui Maupassant, Flaubert sau Tolstoi, despre iubirea tragică a lui Eminescu sau disperarea existențială a lui Cioran, îndrăgostit la 70 de ani, descoperind că timpul e principalul nostru inamic: “Dragostea fiind o întâlnire dureroasă și paradoxală a fericirii cu disperarea, el e prea neîncăpător excesului ei inuman. De aceea, de câte ori te trezești din iubire, pare că ți-a putrezit timpul prin nu mai știu ce inimă.” Numai modalitatea de a iniția o discuție cu propria fiică îmi rămânea străină, cu toate că mă aflam pe terenul meu, nu doar ca experiență intelectuală…

– Nu ai cum să-l faci tu să mă sune, să mă placă, să mă invite în oraș, și atunci nu văd rostul conversației noastre. Ce rost are să aflu cum gândeau unii și alții despre iubitele lor sau cum și-au imaginat ei dragostea? Vorbim de aici și acum, nu de povești care mai de care mai fantasmagorice. Și apoi, știi ceva? (m-a fulgerat cu o privire care nu mai admitea vreun ”poate, în altă zi”) am de învățat la matematică…

– Dar iubire este matematică, draga mea, și încă una superioară, trebuie doar să te gândești de care parte a ecuației te afli și ce operație ai de făcut: adunare sau scădere, tinzi la plus sau la minus infinit, sau câte necunoscute intervin în rezolvare.

Pare dintr-o dată interesată, adevărul e că unui copil trebuie să-i vorbești în limbajul lui, fata mea iubește matematica, iată soluția salvatoare!

– Eu știam că e literatură, filozofie, mitologie. Așa am învățat la școală.

– Poate fi inclusiv chimie… (încerc să-i distrag atenția, ca să pară că mă îndepărtez de obiectul interesului ei. Și mușcă nada.)

– Vorbeai de matematică, demonstrează ce ai vrut să zici, dacă vrei să te cred! (era filozoafă aproape fără voia ei)

– Fii atentă: ”În minele de sare din Salzburg, se aruncă în adâncurile părăsite o ramură de copac desfrunzită de iarnă; după două sau trei luni, ramura este scoasă, acoperită în întregime de cristale strălucitoare: crenguțele cele mai mici, subțiri ca piciorul unui pițigoi, sunt împodobite de nenumărate diamante mobile și orbitoare; nici nu mai recunoști ramura inițială. Ceea ce numesc eu cristalizare este operația prin care spiritul descoperă în tot ce există noi perfecțiuni ale obiectului iubit”, cu alte cuvinte, iubirea presupune ”împodobirea” celuilalt cu atribute ale perfecțiunii, chiar în condițiile în care el nici măcar nu-și bănuiește aceste calități. Sau nu le are, e perfect posibil.”

– Tu idealizezi, în plus ești prea poetică și prea romantică. Mi-e jenă să-ți spun „patetică”.

– N-am spus eu asta, ci Stendhal, într-un celebru eseu intitulat ”Despre iubire”. Poate că ți-ar face bine să-l citești.

– Nu sunt de acord cu el. Dacă el nu-mi răspunde la mesaj, înseamnă că nu e demn de nicio ”împodobire”. În plus, prea mult efort. Nu m-ai convins.

– Aici ți-ar da dreptate Gasset. (Face ochii mari: acum e momentul). José Ortega y Gasset e un alt filozof al iubirii, sau mai degrabă un psiholog atras de tema asta, pentru că el discută mai mult despre starea de a iubi, și nu despre iubiri. Avem cartea lui în bibliotecă, ”Studii despre iubire”. Am reținut pe de rost cuvintele lui: „În fiecare lucru există un indiciu al unei posibile plenitudini. Un suflet deschis şi nobil va simţi ambiţia de a-l perfecţiona, de a-l ajuta să ajungă la plenitudine. Aceasta este iubirea adevarată, iubire pentru perfecţionarea obiectului iubirii.” Câtă dreptate are, pentru că dragostea înseamnă perfecțiune, iar pentru a o atinge trebuie să fii tu însuți perfect!

O să înveți despre el, opera lui a influențat mai mulți scriitori și eseiști români, să ne gândim la Emil Cioran, Mircea Eliade, Mihail Sebastian sau Octavian Paler. Profesor de metafizică. Deviza lui e „Trăiesc, deci gândesc“. Nici el n-a fost în totalitate de acord cu Stendhal, care se pare că mai mult a teoretizat decât a iubit sau a fost iubit de cineva. Iubirea, spune el, e un proces sufletesc asemănător unei stări permanente de căutare a celui pe care îl iubești. ”Iubirea e un fluid, un șuvoi de materie psihică, un fluid care curge continuu ca dintr-un izvor”. E lesne de înțeles că sentimentul acesta (care include prietenia), atunci când întâlnește ”obiectul” – așa numește el ființa iubită – se contopește cu el.

Deci a iubi nu înseamnă neapărat a trăi cu un om, fizic, concret, a împărți același pat și aceeași masă, ci e mai degrabă ”o formă de conviețuire simbolică, în care sufletul nostru pare a se dilata în chip fabulos, pare a birui distanțele și, indiferent unde ne aflăm, ne simțim într-o reunire esențială cu el”. Adică îl simțim ca făcând parte din noi, îl purtăm cu noi pretutindeni, fără să avem nici cea mai mică pretenție din partea lui, decât să admită această consonanță cu persoana noastră. Pentru că – și tot Gasset ne atrage atenția: „Culmea dispreţului constă în a nu te osteni nici măcar să descoperi defectele celuilalt.” Iată că poate fi și dur.

Revenind la tine: ai impresia că ai un loc în sufletul lui? Ți-a dat el de înțeles că te vede fără să te privească, te simte fără să te atingă și e prezent în sufletul tău? Cam pe unde îl localizezi? Și apoi, de ce trebuie neapărat să-ți complici existența cu un băiat care nu consideră că își poate lua 5 minute din zi ca să te sune, sau să-ți răspundă la telefon?

– Mama, tot nu văd unde e matematicaaaa….

– Recapitulez atunci:

1. Iubirea, ca ecuație, presupune doi termeni între care se stabilește o relație de afectivitate. Trăirea – nu traiul – în comun, adică un permanent și cald transfer de emoții, chiar în lipsa celuilalt.
2. La vârsta ta, cred că nu poți vorbi despre iubire, ci despre iubiri, adică atracții pasagere, pun pariu că e blond cu ochii verzi (râde).
3. Dacă nu te sună, sună-l tu. Dacă îți răspunde imediat, da, s-ar putea înfiripa o idilă, dar nu e cazul să vorbim despre experiență. Iubirea din liceu o fi ea mare, dar nu cea mai mare. Dacă ajungi să o circumscrii într-o mulțime și s-o compari cu alte elemente ale acesteia, ești în filmul greșit. ”În viaţă nu ai decât o unică mare dragoste; toate cele care o precedă sunt amoruri de rodaj, iar toate cele care o urmează sunt amoruri de recuperare…” – eu una, îl cred pe Beigbeder.
4. Citește, pentru că asta te face fericită. Numai asimilând experiența celorlalți te poți înțelege pe tine însăți. Când știi cine ești, te poți gândi pe cine să iubești. O să-l descoperi înăuntrul tău, ca emoție constantă, după câțiva ani în care nu l-ai văzut. Cum zice Gasset: ”A iubi ceva sau pe cineva ar înseamnă pur şi simplu să fii bucuros şi să-ţi dai seama totodată de faptul că bucuria ne vine de la acest ceva sau cineva.” Ești bucuroasă? Nu…

– Auzi, mama, e foarte frumos ce spui tu, dar eu vreau să mă sune și vreau să se întâmple lucrul ăsta ACUM! Mai am timp de filozofie, n-am decât 17 ani… Unde ziceai că ai pus cartea aia a lui Gasset?

Mă pornesc spre dormitor, cu gândul ușor. Cu sentimentele nu te poți lupta. Nici cu hormonul, atunci când bate neuronul. În tot hățișul acesta de trăiri care este viața unei femei, firul roșu stă tot în carte, bine ascuns, trebuie să fie doar apucat cu două degete și desfășurat ușor, cu tact, până la ieșirea din labirint.

Mâine… dar despre mâine, vorbim mâine.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

 

 

 

 

Acest text este un fragment dintr-o carte pe care v-o recomand cu sufletul și pe care o găsiți aici.

 

 

 

 

 

 

 

Citiți și Despre întâlnirile care te înalță