pentru că e ultima duminică din an…
pentru că e un text care-mi e drag..
Am intrat în biserica mică de lemn care mi-a apărut în față pe un deal, înconjurată de copaci. Parcă era dintr-o poveste, dintr-o altă lume. Am pășit abia simțit, să nu deranjez liniștea și pacea care mă apăsa încă de la intrare. Nu știam câte cruci trebuie să-mi fac, ce icoane trebuie să pup, în fața căror sfinți trebuie să mă închin. Știam doar că vreau să fiu eu cu mine și cu o rugăciune spusă simplu și curat.
M-am pus pe unul din scaunele așezate pe margine și am încercat să-mi liniștesc gândurile și sufletul. Biserica era goală. Eram doar eu și picturile mărețe care habar nu aveam ce semnificație aveau. Așa gol, lăcașul acela parcă mă aștepta pe mine. Răcoarea și liniștea din el îmi îngreuna respirația, îmi făceau bine. După ce m-am liniștit, după ce am studiat interiorul, fiecare perete, vitraliu, icoană, pictură, după ce am tras adânc în piept aerul încărcat cu miros de ceară, de busuioc, de vechi, de lemn și credință, de tămâie care îmbrăca pereții, miros pe care nu îl regăsesc nicăieri în altă parte decât în biserică, miros pe care mi-aș fi dorit să-l iau la pachet într-o sticluță pe care s-o deschid ori de câte ori vreau să simt credința, ori de câte ori vreau să mă rog, ori de câte ori vreau să șterg mirosurile puternice de parfumuri scumpe care îmi înțeapă nările, ori de câte ori vreau să-mi învălui trupul și mintea în parfum de curat și simplu, după toate acestea, am închis ochii și am încercat să spun o rugaciune. Aceea pe care-o știam de la bunica mea și pe care, copilă fiind, o spuneam seară de seară, în genunchi, pe preșul colorat din cârpe din fața patului.
Mă aflam în locul ideal pentru a mă ruga și nu puteam să o fac. Dacă acolo, în bisericuța aceea superbă din mijlocul naturii, în singurătatea, în liniștea și solemnitatea aceea, atunci unde? Am deschis ochii și am privit în jur cerând parcă sfințiilor din picturi un mic ajutor. Nimic. În mintea mea era harababură și-o zumzăială. Am închid din nou ochii, și-am încercat iar. Am spus primul vers, și-al doilea, la al treilea m-am pierdut.
Prin capul meu treceau imagini, gânduri, oameni, idei. Nu puteam nicicum să-mi golesc mintea pentru a lasă loc rugăciunii. Forțarea impusă de a mă elibera de cele lumești mă chinuia, îmi dădea dureri de cap. Și-atunci am renunțat să mă mai rog. Am acceptat doar faptul că sunt acolo, în liniște. Și, stând așa, neimpunându-mi niciun gând, niciun gest, m-am surprins plângând, am simțit cum lacrimi îmi spală obrajii. Toată agitația minții mi s-a topit în liniștea sufletului, și-am început să spun șoptit rugăciunea care se prelingea firesc din mine către El, și l-am simțit aproape, și-am simțit că mă aude, și-am simțit că mă-nțelege.
Și când am terminat de spus ce-aveam de spus, mi-am șters lacrimile zâmbind, m-am ridicat cu intenția de a pleca dar m-am oprit să urmaresc o mamă care abia intrase și care-și ținea în brațe copilul pe care-l îndemna șoptit, și-l ajuta să zică Tatal Nostru. Copilul ascultător, ignorând liniștea și spațiul, spunea ușor rârâit, cu voce tare și apăsată, rugăciunea pe care abia o învățase. Iar mama îl ajuta acolo unde acesta nu mai știa, sau ezita. După rugăciunea spusă cu inocență și bucurie naivă, mama l-a apropiat de o icoana pe care copilul a pupat-o hotărât și apăsat.
La sfârșit, m-a privit și mi-a zâmbit cu ochii, cu gurița, cu tot trupul zâmbea. Fericit că a reușit să spună o poezie cu Doamne-Doamne și că i-a dat un pupic. Cea mai pură ființă și fără de păcat care intră în acest lăcaș de cult e copilul. El nu are nevoie să-i ceara nimic Lui, nici iertare, nici mulțumire, nici fericire, nici împăcare, nimic. Copilul le are pe toate. M-am uitat la chipul lui fericit și naiv și i-am zâmbit. Copil fiind, poate învăța să spună perfect o rugăciune, fără să o înțeleagă. Mai târziu, cu siguranță o va întelege dar nu e sigur că o va mai spune.
Am ieșit, într-un târziu, din bisericuța de lemn. Mai senină, mai curată, spălată de lacrimi și de zâmbet de copil. Mirosind a busuioc, a lumânări și a credință.
Citiți și ”O serbare cu secrete”, de aceeași autoare.
