te-am iubit pentru felul în care exagerai și pentru minciunile vinovate
mă fascina vibrația corzii întinse la maxim care părea că nu se va frânge
ți-am iubit căutarea neostoită a ceva mai bun, mai mare, mai înalt
râvna de colecționar nebun și miop
oglinda în care îmi arătai, râzând în hohote
forme noi, sânii mei ușor inegali, șoldurile fosforescente
stele cu colțuri ca niște degete de făpură navigatoare prin pântece
te iubeam și nu mai știam cine sunt, neliniștea permanentă se adâncise
ca un pumn în nisip, ca roțile unui tramvai deraiat
în cimentul sărat și proaspăt al disperării.
iubeam șuvițele suflate ritmic din ochi, de pe frunte
în timp ce-mi cotrobăiai prin măruntaie, cu mâinile-amândouă
rupând pagini umplute migălos cu propolis,
te-am iubit și asta mi-a deschis porți solare și puțin răgușite
departe, atât de departe, încât ai pierit, ai pierit.
foto tumblr.com
Citește și quo vadis
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.