”Soarele e însuși Dumnezeu, iar acestea sunt fructele Paradisului, așa le văd eu.” – Séraphine de Senlis, păstorița din Arsy
tumblr.com
Este oare talentul întotdeauna descoperit? Este întotdeauna recunoscut? Ce înseamnă recunoașterea pentru o persoană ieșită din comun care creează fără să-și cunoască valoarea, doar pentru că simte că nu are altă cale de exprimare plenară și adevărată? Dacă arta este modul sincer de interacțiune cu celălalt și limbajul maximei dăruiri, cât depinde echilibrul psihic al creatorului de răspunsul pe care îl primește la dezvelirea sa totală, la vulnerabilizarea sa asumată prin expunere și mărturisire? Cât de puternic este necesar să fie un suflet pentru a le încăpea pe toate – uimirea și extazul în fața naturii, exaltarea și vibrația din timpul creației, arderea până la capăt pentru a-și încheia lucrările, abandonul și regăsirea în sine a resurselor pentru a da formă și culoare unei lumi interioare bogate și zbuciumate, desconsiderarea și brutalitatea celorlalți, înțelegerea sau, din contră, lipsa lor de compasiune, repulsia sau indiferența urmată, în contrast, de atenție și apreciere, pierderea reperelor, ruperea legăturilor firești cu lumea?
…O femeie în vârstă, îmbrăcată într-o rochie sau într-o cămașă de noapte, urcă încet, cu greutate dealul. Sus, la linia orizontului, lasă din mână scaunul pe care-l adusese cu ea și se așează pe el, sub coroana rotundă a unui copac înalt și primitor. Femeia rămâne blocată în acest ultim cadru, privind undeva în trecut, într-o lume numai a ei, dincolo de cele accesibile nouă.
Așa încheie regizorul francez Martin Provost filmul Séraphine, câștigător în 2009 a şapte premii César dintre care Premiul pentru cel mai bun film şi Premiul pentru cea mai bună actriţă, decernat actriței belgiene Yolande Moreau.
Dăm filmul înapoi și o vedem pe Séraphine cu mințile rătăcite, pacientă într-un azil de boli mintale în care a ajuns după o scurtă perioadă de răsfăț și de recunoaștere a talentului ei descoperit întâmplător, în perioada Primului Război Mondial, de Wilhelm Uhde – critic și colecționar de artă german, pe când era angajată ca menajeră într-o gospodărie din clasa de mijloc din localitatea franceză Senlis.
Filmul spune o poveste-replică a destinului pictoriței franceze Séraphine Louis (care-și ia ulterior numele Séraphine de Senlis), găsim în ea destul cât să trecem prin toate emoțiile și stările. Femeie aparent simplă dar cu preocupări neobișnuite, cu stranii evadări în toiul nopții în căutarea unor ingrediente numai de ea știute (sânge de animal, ulei de candelă, flori, frunziș și noroi de pe malul râului) din care își prepară culori de o profunzime aparte, Séraphine nu face risipă de cuvinte. Culorile îi construiesc metaforele prinse în buchete uriașe de legume, flori, frunze, adevărate monumente vegetale. Nu e timp pentru cuvinte, pentru ea totul e senzație și vibrație și foame de culoare.
Filmul explorează lumea interioară a artistei pe două căi: cea a operei, și cea a vieții personale. Séraphine de Senlis, a trăit între anii 1864 și 1942. Mai întâi păstoriță în localitatea natală, Arsy, apoi menajeră a cărei responsabilitate principală era gătitul, curățenia și călcatul lenjerei, ea-și găsea bucuria și echilibrul îmbrățișând florile și copacii cu candoarea unui copil și transcriind-le în secret pe plăcuțele ei de lemn după ce își încheia treburile în gospodărie și se retrăgea în apartamentul ei modest.
„Inspirația mea vine de sus”, spunea ea. Séraphine era o persoană profund religioasă, convinsă că un înger păzitor o călăuzește și o protejează. Își spunea rugăciunile cu pasiunea cu care picta. Era conștientă de indulgența cu care era privită de oamenii cu stare dar stăruia în efortul ei. Când sosește în localitate și o angajează ca menajeră, criticul Wilhelm Uhde, cel care îi descoperise pe Pablo Picasso și pe Henri Rousseau, găsește o lucrare a ei ascunsă într-un colț din sufragerie și înțelege că picturile ei pline de mister și de pasiune sunt izvorâte din inimă, că ele sunt rezultatul a ceea ce Kandinsky numea „necesitatea interioară”, și nu din educația realizată într-o școală de artă. E recunoscător că a avut șansa descoperirii unei artiste ale cărei creativitate și originalitate sunt înaintea timpului ei. Fără ezitare, își oferă serviciile ca protector și prieten.
Curând însă, la începutul Primului Război Mondial, înspăimântat de ceea ce i se poate întâmpla într-o țară în care germanii deveniseră indezirabili, Uhde decide să fugă în Germania, abandonându-și apartamentul și colecțiile, prietenii și pe Séraphine. Primele lucrări pe care le cumpărase de la artistă i-au fost confiscate și vândute la începutul războiului și nu au mai fost găsite. Devastată, lipsită de mijloacele de subzistență, batjocorită pentru viziunile și credința ei, Seraphine își găsește speranța în pictură.
Abia după mulți ani în care se stabilise în Chantilly, Uhde a revăzut lucrările noi ale Séraphinei în expoziția unor artiști regionali organizată în primăria localității Senlis și, tulburat de evoluția artei ei, a căutat-o în orășelul în care o cunoscuse cu mulți ani în urmă. Până în anul 1927, când se reîntâlnesc, Séraphine continuase să picteze impunându-și disciplina și izolarea necesare creației. A regăsit-o mică și uscată, dedicată în întregime picturii, în cămăruța ei modestă în care lampa ardea zi și noapte luminând o imagine a Fecioarei Maria. Crezându-se persecutată de voci, ea picta baricadată în camera ei, cu ferestrele și ușile încuiate cu 40 de lacăte.
Arta ei nu mai e aceeași, acum pictează pânze de dimensiuni mari; lucrările reprezintă în continuare uriașe aglomerări de flori, frunze, aripi și pene realizate în culori contrastante, bogate, dând impresia că foșnesc, că se mișcă ascendent sau circular, însuflețite de un vânt care se strecoară printre ele. Frunzele par uneori cusute, acoperite cu mărgele sticloase, alteori au în miezul lor un ochi atent și umed. Sau par flăcări. Uneori inflorescențele se confundă cu pești picurați cu argint care înoată la suprafața tabloului al cărui fond e invadat de frunze.
”Lasă-mă să pictez așa cum simt, Domnule Uhde. Știu încotro trebuie s-o iau. Nu am nici o îndoială” – Seraphine își găsise singură calea.
Criticul, deja fermecat de totala libertate cu care Séraphine își picta compozițiile, i-a răspuns: ”În orice direcție ai lua-o, va fi bine. Iar eu te voi urma.” Își arăta încrederea în valoarea și forța artei ei și atunci când spunea: ”Aparent, ceea ce pictează ea este doar o lume restrânsă a florilor, frunzelor și fructelor. Dar aceasta nu e o pictură rustică decorativă pe care am putea să o găsim oriunde, ci una dintre cele mai fabuloase și pline de forță lucrări din istorie pe care o putem judeca corect numai dacă o considerăm pe păstorița din Arsy (Séraphine) ca fiind sora mai mică a păstoriței din Domrémy (Jeanne d’Arc).”
Séraphine era tăcută și muncitoare și nu lăsa să-i scape nici un detaliu cu privire la materialele folosite de ea la pictură. Totuși, simțindu-se apreciată de Uhde, vorbește despre sursa inspirației ei:
“Ce pot să vă spun eu, Domnule? Pictez ca și cum m-aș ruga. Nu e nici o diferență. Întotdeauna am spus că fac toate acestea pentru Fecioara Maria. Pictez abia după ce tot orașul se duce la culcare. Naturile mele moarte sunt ca niște daruri pe care le ofer Bunului Dumnezeu și Sfintei Fecioare. Colierele de perle și pietrele prețioase pe care le înșir ca să fie mulțumiți de mine. Așa am să ajung în Paradis.”
Uhde a îmbiat-o să continue: ”Ceea ce faci tu este minunat. Fructele tale par atât de reale, de naturale încât oricine dorește să le mănânce. Și nu e doar atât. Fructele tale sunt ca și bijuteriile, primele de pe Pământ, atât de cărnoase și de coapte cum nu s-au mai văzut vreodată sub Soare.”
”Dar Soarele e însuși Dumnezeu, a răspuns ea, iar acestea sunt fructele Paradisului, așa le văd eu.”
Criticul de artă are acum credința că ”inima credincioasă a unei servitoare a fost menită să reaprindă sublimul Evului Mediu, pentru a crea puternice opere de artă îmbibate de spiritul gotic” și decide să aducă arta Séraphinei în atenția publicului. Când lucrările ei încep să placă, să se vândă, situația financiară a artistei se îmbunătățește semnificativ, ajunge să locuiască într-o locuință spațioasă în care are toate condițiile necesare creației, așa cum nu avusese vreodată înainte și pentru care nu era pregătită; începe să aibă pretenții extravagante și să cheltuiască enorm. Pânzele de dimensiuni mari înlocuiesc micile plăcuțe de lemn, culorile îi devin mai rafinate, motivele mai complexe. Însă semnele afecțiunii ei mintale începuseră deja să se ghicească în lucrările pictoriței – sunt de părere psihologii. Anii de singurătate și de sărăcie din timpul războiului o transformaseră pe Séraphine.
O găsim aceeași doar în relația ei cu iarba și copacii, în adorația ei pentru Fecioara Maria, având viziuni și fantezii care o inspiră. Era în continuare încântată de plimbările pe câmp, pe malurile iazurilor și pârâurilor, când observa de aproape pistilele delicate, scuturate pe aripile fluturilor, miracolul semințelor și circulația lentă a sevelor, culorile încântătoare ale penelor câte unui fazan. Și la descoperirea misiunii și vocației ei stătea o viziune. Într-o zi din anul 1905, în Cathedrala din Senlis, a auzit o voce de înger care i-a spus: ”Începe să desenezi, Seraphine, pictează pentru a-L glorifica pe Dumnezeu. Este dorința arzătoare a Fecioarei Maria. Am să mă întorc cu noi instrucțiuni.”
În anul 1929, Uhde a organizat expoziția ”Pictori ai Inimii Sacre” în care care a prezentat arta Seraphinei, cu mare succes la public. Efectele Marii Depresiuni se simt însă foarte curând și, în 1930, la doar un an de la expoziție, Uhde este obligat să renunțe să mai cumpere lucrările ei.
Sănătatea mintală a artistei s-a degradat treptat și, în anul 1932, Louis a fost diagnosticată cu „psihoză cronică” și internată la azilul de boli mintale Clermont. Uhde a raportat decesul artistei în anul 1934, însă există voci care spun că Séraphine a trăit de fapt până în anul 1942 într-o anexă a spitalului din Villers-sous-Erquery, unde a murit singură, departe de prieteni, și că a fost îngropată într-o groapă comună.
Tablourile Seraphinei Louis sunt expuse în Musée d’art de Senlis, Musée d’art naïf din Nisa și Muzeul de artă modernă Lille Metropole din Villeneuve-d’Ascq.
De aceeași autoare citiți și: Pablo Picasso…
