Rușine

Îmi doresc să fie o materie predată în școli. Ar trebui. E cel puțin haios, unde termenul de haios ocolește cu diplomație evidentul defectuos din educația umană, cum învățăm de toate în școală, unele materii menite doar să ne dezvolte sistemele cognitive, ele având aplicabilitate redusă de-a lungul vieții noastre.

Acum, reluând supliciul temelor alături de copiii mei, mă suprind observând cât de multă informație îngurgitează ei, informație pe care nu o vor folosi. Am pus întrebări legat de programa școlară.

Mi s-a explicat că aceste informații aparent inutile ajută, cum spuneam, la dezvoltarea sistemelor cognitive, îmbogățesc cultura generală, al cărei scop este tot imperiul cognitiv din miciile ființe zdrobite de greutatea manualelor școlare. Pot înțelege. Nu sunt specialist în neurologie chiar dacă de-a lungul educației mele am dobândit cantități impresionante despre neurolingvistică. Am fost nevoită, altfel mă pica profu de Comunicare Socială. Mă sperie puțin faptul că fiul cel mare, elev de nota zece la geografie, olimpic în devenire pe atunci la această materie, și-a ajutat sora să scrie o compunere despre orașul Dobrogea…

Nu știu cât din materia esențială pentru viață care i-a fost predată a ajuns unde ar fi trebuit să ajungă. De făcut o fi făcut ceva în capul lui, băiatul nu e prost deloc, povestim despre sistemele de manipulare nonverbală a maselor, despre cum a reușit un singur om să creeze o societate antisemită și să guverneze un război mondial. Și înțelege băiatul. Toate materiile din programă au scopul de a-i ajuta pe copii să fie funcționali în viață, adaptabili, să trăiască bine și să construiască o societate mai bună. Ei trebuie să contribuie la dezvoltarea lumii în care trăiesc.

Pentru asta îi pregătim din clasa zero. De ce altceva e nevoie ca un om să fie funcțional și să aducă un plus de valoare în societatea în care trăiește? De om. De om, cât mai sănătos la cap, cât mai echilibrat în sistemele de valori interioare, cât mai în cunoaștere de sinele care cere de la el să-l protejeze și să-i hrănească nevoile. Sinele înseamnă o debandadă de emoții pe care nu le putem controla, putem controla doar reacția noastră la ele. Iar unele reacții care nu au putut fi ținute sub control au dezlănțuit monștrii umani și au stârnit conflicte armate.

Fix de acest sine nu ne ocupăm deloc în școală. Pentru că învățăm chestii pe care să le putem uita în procesul de devenire al ființelor sociale care contribuie la taxele statului. Avem totuși o materie care lucrează timid și ambiguu la sistemul de valori interioare. Religia. Fără nici un temei rațional sau științific, o poveste frumoasă despre zei și Dumnezei, o intenție nobilă despre cum ar trebui să ne îngrijim unii de alții într-o comunitate. Căzută în mâinile unor oameni cu ambiții s-a transformat repede într-o unealtă de control menită să-i țină departe de răzmeliță pe cei mulți.

Cei care au controlat finanțele și spațiul geopolitic al lumii au fost întodeauna mai puțini decît cei care au susținut acest control. Tocmai de aceea era și este nevoie de oameni submisivi. Oameni care pot fi controlați. Altminteri își vor lua puterea înapoi. Controlul asupra oricărei ființe umane este ceva oferit de respectiva ființă umană.

Mă refer aici la o anumită structură de control, nu mă refer la cazurile de opresiune fizică, unde controlul este al celui care deține avantajul fizic. Nu. Mă refer la acel gen de control care care necesită a fi oferit, susținut, consolidat în timp, trecut din generație în generație, transformat în materie genetică.

Acel gen de control are nevoie de unelte speciale care să determine un anumit tipar comportamental la mase. Religia, valoroasă sub aspect cultural, poate fi o astfel de unealtă. A fost mult timp, încă este. Asta nu înseamnă că ar trebui să i se desconsidere valoarea. Dimpotrivă.

Ce facem însă când această materie este unicul material didactic care ne învată copiii cum să fie oameni? Îi învățăm și noi părinții, nu spun nu. Noi părinții, foști ucenici ai aceluiași sistem de învățământ, mai sever poate, mai agresiv –eu încasam la palmă cu fibra- dar în esență destul de asemănător.

Aici nu exclud foarte multe cadre didactice care se dedică trup și suflet meseriei nobile pe care și-au ales-o.

Nu, nu fac asta. Altceva fac. Spun că la un nivel mult mai cuprinzător și cuantificabil statistic ar fi nevoie de o materie care să explice fundamente de functionare a creierului, o materie care să ne învețe copiii cum ne gestionăm emoțiile, ce este acceptabil ca si comportament uman, unde este cazul să stabilim limite sănătoase pentru noi înșine.

O materie care să ne învețe despre valoarea volatilă a rușinii despre cum acest demon al firii poate fi pe cât de folositor, pe atât de dăunător, până în punctul în care naște indivizi ușor de oprimat, victime ale hărțuirilor de tot felul.

Nu e totuna cu neîncrederea de sine care poate fi și mai periculoasă, acestea două fiind tovarășe bune de viață. Nasc victime de cea mai bună calitate. Numai bune să li se rupă din ființă, din portofel, din timp, din viață, din voință.

Sunt mamă. Uneori în timpul încărcat al unei zile, între un job, o oală de supă, zece minute până la sfârșitul pauzei de masă, încerc să mă descurc cu trei progenituri care urlă pe trei voci foarte diferite ca sistem de nevoi. Cedez. Nu mai am resurse să găsesc vocea -doar una- care să poată răspunde eficient și în benefeciul celor trei. Atunci arunc cu rușine în unul sau în doi, că în toți trei încă nu pot, mezinul e prea mic pentru a rezona la rușine.

Îi potolesc, tac, se retrag, simt că au produs stres și le este rușine că mama lor nu și-a putut gestiona sănătos propriile emoții, că nu a reușit să vadă că nu e capăt de lume dacă supa mai fierbe o oră, dacă pauza se încheie și recuperează întârzierea la sfârșitul programului, că situația este absolut gestionabilă. Ei vor crește. Vor ajunge adulți. Vor îngroșa rândurile celor submisivi într-o măsură mai mare sau mai mică. Demonul acesta al rușinii va tot roade din ei.

E important să cunoaștem mai bine cum funcționăm în cea mai sensibilă structură a noastră. Cea a emoțiilor. Ajungem să învățăm asta ca adulți. Dar este destul de târziu, pagubele produse sunt mai severe , câștigul se lasă așteptat. În plus cel mai probabil, într-un lanț al reactivitității, am reușit deja să infectăm și alte comportamente.