o altă inimă
i-am dat-o de bună voie, oricum o va rupe
ca pe o pâine, firimiturile grele îmi vor găuri palmele
dar va fi tot ce va rămâne ca să te hrănesc.
iar tu te mulțumești cu puțin, așa hămesit cum ești
cu degetele tale lungi purtând, fiecare, câte-un copil de țâță
hidrocarburi gata să izbucnească în flăcări și
țipete de apropiere și alimente.
pe tine nu te-am iubit niciodată de-ajuns
rezerva rezervelor erai, te abandonasem
într-un fief înzorzonat cu oglinzi imature
în care nu priveam
căci de la orbire, oarbă eram.
a fost nevoie de câteva anotimpuri și-o groază de borte
până să-mi cadă în palmă,
ce potriveală surdă,
o altă inimă, la fel de absurdă.
foto painting Russell Collins – sursa
Citește și vocile
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.