Nu am înțeles în toată viața mea de până acum de ce oamenii nu se prețuiesc. Nu voi înțelege vreodată cum poți atunci când ești deja alungat și nedorit, nedreptățit, neiubit să te mai și biciuiești singur. Nu-i de ajuns că alegerile din viața ta te-au pus deja la colț. La un colț care n-are nicio perspectivă pentru durerea ta, care nu-ți oferă niciun antidot pentru răul deja pricinuit ci numai răceală și un punct de vedere redus. Acel colț, spațiu limitat, în care te afli la un moment dat, nu este altceva decât propria ta autoizolare față de tine. Alegi să te otrăvești fumând, te pui la colț. Alegi să te îmbibi în alcool, te pui la colț. Alegi să te răzbuni pe ceilalți în același fel abject în care ei te-au tratat, te pui la colț. Alegi să recuperezi într-un an, tot ce n-ai făcut în jumătate de viață, te pui la colț. Alegi să te folosești de suflete și trupuri, te pui la colț.
De ce, dacă tot ești îngenunchiat, la o anumită răscruce din viața ta, nu stai așa în genunchi, să profiți de starea asta în care te afli și să începi a cugeta, ridicându-te pe rând, bucată cu bucată…? Mai întâi ridică-ți ochii, așa plânși cum sunt! Ridică-i și folosește-i pentru prima dată, la adevărata lor capacitate… aceea de a și vedea cu ei, nu doar de a te uita. Cu ochii poți vedea, se poate vorbi cu ochii, oh, câte se mai spun! Știai? Știai că inclusiv te poți ruga cu ei? Da, chiar poți. Este suficient să privești în direcția potrivită. Până în momentul căderii tale, doar te uitai așa în gol, dar nu vedeai nimic consistent. Dacă ai fi privit spre cer, dacă te-ai fi oprit măcar o dată cu privirea până în dreptul unei icoane sau a vreunei turle de biserică, fără să-i hulești făuritorii, ci doar să privești, să taci și să-ți faci din secunda aia veac, ai fi primit demult lumina și ai fi înțeles.
Dar nu ai avut timp, ai tot amânat și viața te-a notat de fiecare dată și te-a adus acolo de unde poți vedea cu ochii, vrei sau nu, de jos, îngenuncheat… Ce privilegiu! Da, exact așa. Alții nu trec prin faza asta, li se dă stop joc, direct și li se cântă prohodul. Numai de tine depinde să profiți de oportunitatea asta, să te aduni și apoi să te ridici bucată cu bucată. Știu că pare prea însiropată toată tarta asta despre cădere, pe care v-o servesc, dar nu mi-aș fi permis s-o fac, dacă nu aș fi gustat eu mai întâi din ea.
Chiar te îngrețoșează numai și imaginea ei, nu? Nu sunt capabilă să-mi explic multe situații, lucruri sau feluri de a fi ale oamenilor, dar știu un lucru că la Dumnezeu toate-s cu putință. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ‘Mută-te de aici colo’, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă. Numai că este aproape imposibil să vrei sa-L accepți pe Dumnezeu, ca prezență în viața ta, dacă nu ți-a fost prezentat de-acasă, din fragedă pruncie, de către cei mai de încredere oameni din viața ta, părinții tăi. Atunci, este de înțeles atitudinea unora de a-L respinge.
Am o prietenă bună, care nu a fost dusă de mică, la biserică, părinții ei nu socoteau asta ca fiind o necesitate. Se putea foarte bine munci și în sfântă zi de duminică, se putea trăi oricum și oricând fără o sfântă cruce și de ce să nu se poată invoca necuratul pentru orice banalitate care nu le-ar fi convenit. Numai că prietena mea a știut ce să culeagă din jurul ei, a știut de ce oameni să se înconjoare, a ales să nu se autopedepsească și a înțeles la timp că pierderile pe care oamenii le suferă de-a lungul vieții sunt trepte către propria evoluție, mai ales către cea spirituală, s-a autoeducat în sensul ăsta. La fel și părinții ei.
Apoi, la scurt timp după asta, a venit și binecuvântarea în familia lor, printr-un muguraș de om, adorat și mult așteptat. Fiecare dintre noi suntem convinși că toate ni se întâmplă în viață cu un scop. Așa și este. Unii avem privilegiul să primim lumina la timp, alții încă umblăm orbecăiți în aceeași ceață. Pentru fiecare dintre noi vine o vreme însă, în care ni se cere să oferim adăpost pentru a se naște sâmburele adevărului vieții în noi.
Poate că nu suntem cei mai pregătiți, poate că suntem grăbiți și avem alte priorități și rămâne să amânăm mereu pentru altă dată.
Dar nu avem certitudinea că întrebarea ni se va mai adresa și a doua oară. Dar dacă aveți ocazia vreodată să fiți întrebați, nu ezitați să-I oferiți măcar staulul din ograda ființei voastre, locul acela de la marginea ființei voastră, plin cu paie, pe care fiecare îl avem în noi, dar pe care nimeni nu-l și-l dorește. Pe acela îl acceptă Dumnezeu cu toată aprecierea și iubirea de care noi niciodată nu vom fi capabili, fiindcă EL este simplu, este bun și se mulțumește cu puțin, chiar și numai cu acea privire de-a noastră, grăitoare, prin care smeriți i-am spune să ne mai ierte o dată.
Hristos se naște, măriți-l!
Citiți și Vin colindătorii, cum veneau odată…
