Hâtrul și sfătosul ardelean care-și cântărește bine vorbele înainte să le sloboade pe gură, s-a născut în 25 iunie 1937 la Tăuşeni, judeţul Cluj. La mulți ani, Dorel Vișan!
După absolvirea Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografie „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti, în 1965, a fost angajat la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, unde talentul i-a croit roluri pe măsură, de la Moliere la Shakespeare, de la Marivaux la Buchner.
Actorul are și o impresionantă filmografie, a jucat în peste 70 de filme, producţii româneşti şi internaţionale, între care: „Păcală” (1974) – filmul său de debut, „Trecătoarele iubiri” (1974), „Moromeţii” (1987), „Iacob” (1988), „Un bulgăre de humă” (1989), „Cel mai iubit dintre pământeni” (1993), „Senatorul melcilor” (1995), iar recent „Ticăloşii” (2007), „Gala” (2007), „Inimă de ţigan” (2007), „Dincolo de America” (2008), „Cocoşul decapitat” (2008), Ana (2014), The Dot Man (2017), Three Way Week (2018).
În ”Senatorul Melcilor” 1995
Paralel cu scena şi filmule a fost director al Teatrului „Lucian Blaga” din Cluj şi profesor la Universitatea Babeş-Bolyai.
„Pentru prestigioasa cariera artistică şi talentul deosebit prin care a dat viaţă personajelor interpretate în filme, dar şi pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”, la 30 mai 2002, a fost decorat de Preşedinţia României cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler.
„Pentru creaţii remarcabile în domeniul artei şi cinematografiei”, în februarie 2015, Dorel Vişan a primit, la Gala Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România (UARF), premiul de excelenţă.
”Un bulgăre de humă” – 1989
„Personajul nu e un simbol, e făcut din carne și oase și are destinul lui, care te ia în stăpînire.“
Într-un articol din dilemaveche.ro, jurnalista Laura Popescu vorbește despre o conversație cu artistul: ”Îmi spune rîzînd că, deși Iacob e rolul vieții lui, de fapt rolul care l-a bîntuit cel mai tare a fost acela al lui Ion Creangă (Un bulgăre de humă, regia Nicolae Mărigineanu, 1989). Nu a fost niciodată mai reținut cu un rol, căci chipul lui Creangă, ca și al lui Eminescu sînt cele mai cunoscute de români. În plus, a simțit că personajul îi rămîne complet străin. A vrut de mai multe ori să refuze, dar l-au lămurit să încerce, așa că s-a dus la Iași să facă tot posibilul. Îmi spune că în timp ce filma în interiorul unei replici perfect fidele a Bojdeucii, brusc a avut o epifanie, ca și cum spiritul lui Creangă ar fi venit să-l bîntuie. Prind o licărire de autoironie în ochii lui, dar entuziasmul cu care povestește e sincer. Iar asemănarea lui cu personajul a fost, într-adevăr, uimitoare. Apoi n-a mai reușit să scape de Creangă luni la rînd, îi preluase mersul și gesturile. Așa că pînă la urmă s-a dus la psiholog.” (sursa)
În cadrul unui moment aniversar intitulat „Dorel Vişan – Portret de artist. O viaţă închinată frumosului”, desfăşurat la Bojdeuca lui Ion Creangă din Ţicău, la 15 mai 2017, actorul a fost distins cu trofeul celei de-a opta ediţii a festivalului Serile Filmului Românesc iar Institutul Cultural Român i-a atribuit Premiul pentru întreaga activitate artistică.
”Iacob” 1989
Poezie
Dorel Vișan este o plămadă a lui Dumnezeu definită nu doar de momentele însumate ale rolurilor sale interpretate în film sau pe scenele teatrelor, ci și de volumele de versuri „De vorbă cu Domnul”, „Vremea cireșelor amare”, „Păcate…” și „Psalmi”, în care drumurile sale caută apropierea de Creator.
În Psalmi, considerat cel mai bun volum al artistului, Dorel Vişan îi scrie numerotaţi de la 151 încolo, ca o continuare a celor 150 ai lui David, din Vechiul Testament.
Căutând un reper sufletesc, poetul exclamă, într-un soi de revoltă resemnată:
„La grea-ncercare m-ai pus, Doamne,
Grea cruce mi-ai sortit să car
Cu suliţă prea aprigă în coaste m-ai străpuns
N-ar fi nimic, de-aş fi alesul tău măcar…”
(151. Răspunde-mi, Doamne, dacă poţi – Un cântec al disperării)
Psalmii ne dezvăluie omul Dorel Vișan care și-a dat jos toate măștile actorului, arătându-și cu sinceritate dezarmantă întrega goliciune umană pe care o conștientizează până la har.
„Și inima mi s-a întors în mine
Și rărunchii mei s-au tulburat,
Și m-am aruncat cu fața la pământ
Și am strigat:
Binecuvântează-mă, Părinte, pentru ceea ce nu știu”
foto librarie.net
Poetul, artistul, omul Vișan se dovedește a fi un veritabil gânditor și un model etic în societatea contemporană.
Citește și Toți suntem nemuritori
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.