„Dacă scap, te voi anunța eu însumi; în caz contrar, doctorul Severeanu îți va da știrea morții mele. Fie că scap, fie că nu, te rog iartă-mi toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Așa a voit soarta și, cât despre tine, să știi că nu voi duce cu mine în mormânt decât amintirea marii iubiri pe care ți-am purtat-o. Te îmbrățișez din inimă și rog pe bunul Dumnezeu să-mi îngăduie să trăiesc încă vreo câțiva ani ca să ți-i închin pe de-a-ntregul ție”,
mărturisea Mihail Kogălniceanu într-o scrisoare trimisă soției lui, în iunie 1891.
I-a scris de pe patul unui spital din Paris unde urma să fie operat, pentru a unsprezecea oară, de un cunoscut chirurg urolog din Franța acelui timp. S-a hotărât în ultimul moment să accepte operația și a plecat fără să-și ia rămas bun de la soție și copii. S-a dus cu presimțirea morții și cu 100 de franci în buzunar.
Născut în Iași, în ziua de 6 septembrie 1917, cum a fost însemnat în Ceaslovul nașterilor și morților familiei, într-o familie de basarabeni, Mihail a fost primul copil, din zece, al Catincăi și al lui Ilie Kogălniceanu. Tatăl lui a fost fiul unui răzeș boierit și, datorită lui, veniturile familiei au sporit considerabil. Acest lucru i-a permis să le ofere copiilor, celor care au supraviețuit primilor ani de viață, o educație aleasă.
La început, așa cum era obiceiul vremii în familiile înstărite, Mihail a învățat câte ceva acasă, cu educatori… citește continuarea articolului sursa aici.
foto tumblr.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.