Site icon Bel-Esprit

Mihai Eminescu, Octavian Goga și Rășinarii

Mihai Eminescu, Octavian Goga și Rășinarii

Prof. univ. Ion Ionescu-Bucovu

A doua zi, am plecat pe la orele nouă cu tramvaiul spre Rășinari. Era soare, senin, un cer albastru sticlos, semn că vara își intrase în drepturi. Pe la orele zece am coborât în localitate. Am mers pe jos pe o stradă îngustă, pe lângă un firișor de apă care curgea pe lângă noi până la o răspântie. Apoi am întrebat un locatar cam pe unde găsim casa lui Octavian Goga. Omul, sceptic, ne-a cam dezamăgit și ne-a atenționat că s-ar putea să găsim poarta încuiată și casa închisă.

Am poposit la poartă și am privit împrejur. Pe deal, unde cred ca se termina ulița, se vedea o pădure de brazi. M-am gândit imediat că ,,Rășinari” vine de la ,,rășina” brazilor, din care oamenii făceau tămâie și plecau cu ea prin sate s-o vândă sau făceau diferite uleiuri. Probabil că la început oamenii se ocupaseră cu acest meștesug. Cred că la început, locuitorii au fost foarte săraci. Cercetând Monografia comunei, am aflat că aveam dreptate: ,, Numele comunei – Răşinari – este , după toate aparenţele un derivat al substantivului răşină. Până a nu se fi întemeiat Sibiul, sătenii-aşa cum ne spune tradiţia- trăiau din vinderea răşinei pe care o duceau în târguşorul din apropiere, Cisnădia, cu care plăteau şi contribuţia către stăpânii locului. Este aşadar posibil ca locuitori acestei comune să se fi numit deci răşinari, nume care ulterior a devenit numele comunei.
Răşinariul, ca de altfel toate satele din Mărginime, făcea parte din Scaunul Sibiului, comuna şi locuitorii săi încadrându-se în teritoriul pe care regele l-a donat coloniştilor germani din Sibiu. Datele şi documentele istorice indică o bună convieţuire a românilor cu coloniştii pe aceste meleaguri şi mai târziu vorbesc despre legăturile pe care Răşinariul, prin poziţia s-a strategică de aşezare de graniţă, le păstra cu voievozii români din Ţara Românească.
Din dealul pe care l-am suit la casa lui popa Bratu, am privit tot satul care se întindea pe o mare vale, având în centru o biserică și cimitirul.
Satul în care s-a născut Octavian Goga păstrează încă urmele „paradisului” cunoscut de poet. La câteva sute de metri, pe o uliţă pietruită ce urcă spre deal din ulița principal, care îi poartă numele, adică pe Uliţa popilor, la numărul 778, străjuită de brazi, e casa în care s-a născut Octavian Goga. Prin crăpăturile porţilor de lemn se zăresc cărări înghesuite în vegetaţia stufoasă care a năpădit curtea. O curte mare si veche cu pomi bătrâni. Am privit casa, o casă veche, așa cum rămăsese de pe timpul lui popa Bratu.
Mi l-am imaginat pe poet, copil fiind, cum se juca prin curte și pe uliță, cum urca dealul în pădurea de brazi și se zbenguia cu copiii de seama lui. Apoi mi-am adus aminte de poezia lui care descrie satul, de lăutarul Laie Chiorul, de fetele și flacăii din sat pe care i-a descries. Mi-o imaginez pe Aurelia, tânără învățătoare, plecând la școală. O lume care s-a dus…Totul parcă era înghețat într-un trecut de mult apus…
O văd ca prin ceață pe mama lui OCTAVIAN GOGA, povestind despre EMINESCU:
A dormit trei nopţi aici, nu în casă. Odăile sunt mici şi nu încăpeam. Aveam o căsoaie, cum se zice prin Răşinari, adică un fel de bucătărie cu vatră şi cuptor de pâine. De obicei, până da gerul, acolo dormeam eu cu bunica mea, că era cald şi bine. Ţin minte că m-am cam bosumflat atunci când a trebuit să dorm într-o lădoaie din casă. Când s-a dus de la noi, nu l-am văzut, că a plecat de cu noapte cu sluga noastră. Dar era într-o luni, că duminică a fost nuntă mare în vecini, la care şi părinţii mei au luat parte şi l-au dus şi pe el. Eu am rămas cu bunica, iar dimineaţa nu l-am mai văzut. Cât a rămas aici a stat în fiecare zi cu noi la masă, acolo în bucătăria de care ţi-am spus. Şedea chiar lângă mine pe o laviţă şi ţin minte că îmi venea să râd cât era de neîndemânatec. Şi sfios, de credeam că nu ştie să vorbească…” (Aurelia Goga– ”Amintiri despre Eminescu” – volumul Figuri din Mărginime de Ilie Haşeganu, 1976).

Nicu Hoandră

La casa lui Octavian Goga din Rășinari

Am deschis poarta cu emoție și ne-a întâmpinat două doamne. Am avut deci noroc. Cineva locuia acolo.-Ce vreti dumneavoastră?- ne întreabă una dintre doamne.

-Vrem să vizităm casa în care a locuit poetul Goga.
-De unde sunteți?
-Din Argeș.
-Ce profesie aveti?
-Suntem profesori de limba română.
-Da, poftiti!- ne invită înăuntru. Eu sunt actriţa Ilinca Tomoroveanu, nepoata lui Octavian Goga, ne lămurește ea. Am venit pe lume la trei ani după moartea poetului. Am crescut aici pe vremea când scrierile lui erau interzise, însă în cultul personalităţii lui Goga, evocate prin poveştile spuse de bunica mea, sora poetului. Chiar şi după moartea lui Octavian Goga, la Răşinari au continuat să vină oameni care îl admirau, dornici ca și dumneavoastră să asculte amintiri despre el. Casa din Mărginimea Sibiului a „unchiului Tavi” este acum proprietatea mea. Bunica mea a fost sora poetului Octavian Goga. Mă leagă de el o dragoste frăţească, continuată dincolo de moarte. Ne-a crescut în cultul lui, al poeziei lui, al iubirii lui de Ţară.
Chiar dacă a fost interzis de comunişti, bunica, care ştia aproape toate poeziile lui pe dinafară, ni le spunea sau ni le cânta. Avea o voce foarte plăcută, de altfel ca şi Goga, şi ne-a mângâiat copilăria cu ele. Interzicerea lui a rănit-o. De aceea a făcut tot ce a putut pentru a-i păstra vie memoria. La Răşinari –continua artista-se făceau adevărate pelerinaje şi chiar dacă nu era muzeu (nici nu s-ar fi putut) a primit în casă sute de oameni care-l admirau. Şi cărora le-am povestea despre el. Veneau oameni obişnuiţi, dar veneau şi oameni mari, prieteni supravieţuitori ai poetului, oameni de cultură, scriitori. Pe mulţi am avut fericitul prilej de a-i cunoaşte. De aceea pot spune că am avut o copilărie bogată spiritual. Despre bunica mea pot scrie multe, foarte multe. Prin ea mi-am cunoscut rădăcinile şi ea mi-a dat putere şi acum.”
-Înseamna că am nimerit bine,i-am răspuns, cam smeriți. Cedem că bunica dv. , Aurelia Bratu v-a lăsat multe amintiri frumoase…
-Memoriile Aureliei Goga, mama poetului, sunt pline de informaţii despre familia noastră, în care figura cea mai luminoasă este tatăl ei, preotul Ioan Bratu, prietenul marelui Andrei Şaguna. El este cel care l-a găzduit pe Mihai Eminescu. Memoriile nu sunt terminate. Poate le vom publica odată și odată memoriile acestea…
-Spuneți-ne ceva despre ascendenții poetului, am rugat-o noi.
Octavian Goga nu a avut copii, deşi şi-a dorit foarte mult. A avut însă nepoţi. Sora lui, Claudia Bucşan, a avut trei copii: Ileana (Pica) – mama mea, Constantin (Pilu) şi Andrei (Diţi), iar fratele lui, Eugen Goga, şi el publicist şi romancier, a avut două fete: Ruxandra şi Aniţa. Goga i-a iubit foarte mult, chiar i-a răsfăţat. Acum suntem trei veri primari şi patru veri de-ai doilea, nepoţi direcţi ai lui Goga, care au la rândul lor au și ei copii şi nepoţi.
-Care sunt cele mai dragi amintiri ale dvs. legate de Răşinari?
-Amintirile de la Răşinari sunt multe şi frumoase. Prea multe şi prea frumoase pentru a încăpea în câteva discuții. Amintirile despre Răşinari le scriu cu sufletul… Aici îmi încarc bateriile, aici respir aerul curat care îmi dă puterea să merg mai departe.
-Goga s-a născut într-o familie de intelectuali, tatăl său fiind preot ortodox, iar mama învăţătoare. A urmat scoala primară în satul natal, şcoală care astăzi îi poartă numele. În cartea pe care preotul Jianu o scoate de la locul de cinste din bibliotecă, vecinele familiei Goga îşi amintesc cum mama poetului vorbea întotdeauna despre „Tavi”, de toată lumea ştia când vine acasă, îşi amintesc pe ce băncuţe din sat îi plăcea să stea: „Peste drum de biserica nouă, Octavian venea cu unul şi cu altul şi şedea pe bancă la noi, ori se duceau la Bădiţoiu, bătrânul de din jos (…). Doamna Goga a fost doi ani dăscăliţa noastră, Tavi era slăbiciunea ei, ştiam întotdeauna când vine„.
Aici a poposit Eminescu trei zile. Avenit intr-o sâmbătă, a stat duminică și luni…
Duminica l-a luat popa Bratu la o nuntă în vecini și tare s-a bucurat.Cred că Eminescu fusese trimis de un prieten al preotului Bratu să-l găzduiască și să-l treacă granița în Regat.
Doamna Ilinca Tomoroveanu ne-a plimbat prin toate încăperile casei. Ne-a atătat biblioteca lui Octavian Goga, dormitorul, masa de scris și alte obioecte ale poetului. Apoi ne-a plimbat prin curtea largă care păstra atmosfera timpului…Am plecat de aici mai bogați sufletește, luând cu noi aceste imagini ca amintire. I-am mulțumit doamnei Ilinca Tomroveanu pentru ospitalitatea cu care ne-a primit. Impresionati de ospitalitatea cu care ne-a primit, ne-am interesat mai mult despre artistă și am văzut că doamna Ilinca Tomoroveanu (n. 21 august 1941, București, România – d. 2 mai 2019, București, România) a fost o mare actriță română de teatru și film. Din anul 2005 a fost director adjunct artistic al Teatrului Național „Ion Luca Caragiale”, unde și-a continuat și cariera de actor. În 1990 a devenit membră a UNITER, iar din 1999 a fost membră în senatul UNITER. A fost distinsă, în anul 2004, cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor.  Actrița Ilinca Tomoroveanu, director artistic al Teatrului Național „I.L. Caragiale” București, a murit la vârsta de 77 de ani, în data de 2 mai 2019.

Mihai Eminescu în viziunea scriitorilor și a criticilor literari
Criticul literar Titu Maiorescu, mentorul ”Junimii”, spunea despre marele poet: ”Pe cât se poate omenește prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui și forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veșmântului cugetării românești”.
În cartea dedicată vieții lui Mihai Eminescu, George Călinescu a scris: ”Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
Iar Tudor Vianu aprecia: ”Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se așeze în curentul limbii și să-și înalțe pânzele în direcția în care sufla duhul ei”.
Lucian Blaga vorbea, în ”Spațiul mioritic”, despre ‘‘Ideea Eminescu”: ”Ea este pentru noi, pentru neamul nostru, o idee forță. Nu știu în ce măsură izbutim să o facem să devină idee forță. Pentru creșterea noastră intelectuală, pentru devenirea noastră spirituală, este o idee esențială”. Sadoveanu exprima foarte limpede această idee: ”Să ne aducem pururi aminte de Eminescu, cel mai ales dintre toți scriitorii acestui neam.(…) Sigur, el, care era veșnic obsedat de durată și de continuitate, care a gândit necontenit cum ar putea salva din cele trecătoare ceea ce este românesc, a încercat să salveze ordinea istorică proiectând-o într-o ordine mitică. Numărându-se printre cei înverșunați dușmani ai timpului ucigător de forme, Eminescu a găsit un aliat prețios pentru înlăturarea celor două categorii îngrăditoare ale libertății de gândire, timpul și spațiul”.
Poetul Tudor Arghezi spunea, referindu-se la Eminescu: ”A vorbi de poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă… Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă și să legene, din depărtare, delicata lui singurateca slavă”. Tot el, în poezia ”Inscripție pe amfora LUI”, scria: ”Pășiți încet cu grijă tăcută, feții mei,/ Să nu-i călcați nici umbra, nici florile de tei,/ Cel mai chemat s-aline, din toți, și cel mai teafăr/ Și-a înmuiat condeiul de-a dreptul în luceafăr”.
Cum îl definea Geo Bogza? ”El e cel care a spus că teiul e sfânt. El e cel al cărui nume nu se cade să fie luat în deșert. (…) El e cel care oricâte desnădejdi ne-ar încerca ne dă temeiuri ca totuși să nu desnădăjduim”.
Pentru Constantin Noica, Eminescu reprezenta ”omul deplin al culturii românești”. El adăuga: ”Cu numele lui magic deschidem toate porțile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, de comorile plutonice reținute sau sistemele de filozofie posibile e vorba de tot; de spectacolul acesta extraordinar pe care ți-l dă o conștiință de cultură deschisă către tot”.
Prof.dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga spunea: ”Ca o stea fixă, opera eminesciană luminează acum întregul cer al nației dându-i glorioasele ei raze, arătând participarea ei la algoritmurile geniilor universale”. Tot ea afirma: ”Lumina Lui, a Poetului, este veșnică pentru că actualitatea ‘marilor’ este eternă. Dacă noi nu o vedem, este din pricina cecității noastre… (…) Îmi plac deopotrivă Sonetele eminesciene, unele pornind de la Shakespeare, ca acel ‘Când însuși glasul gândurilor tace/ Mă-ngână cântul unei dulci evalvii/ Atunci te chem, Chemarea-mi asculta-vei?/ Din neguri reci plutind te vei desface’, dar care la Eminescu a devenit, iată, cu totul altceva. Cuvântul își regăsește și aici, ca în întreaga poezie eminesciană, valorile magice originale”.
Într-un portret inedit făcut lui Eminescu, criticul literar Dan C. Mihăilescu spunea’: ”Pentru a fi onești și autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim. (…) Un student român la Viena și Berlin, care știa germana și franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsihologie, geopolitică, să facă simultan metafizică și gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicianismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecție mai sublimă și mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?”.
Marele poet Adrian Păunescu l-a descris pe Eminescu într-o poezie care a fost pusă pe muzică de Alexandru Zărnescu, devenind foarte cunoscută: ”Într-o lume relativă/ Ce-a făcut și-a desfăcut/ Eminescu-i remușcarea/ Dorului de absolut/ Dacă unu și cu unu/ Nu mai vor să facă doi/ Eminescu este chipul/ Infinitului din noi./ Fără el oricare lucru/ Și-ar urma cărarea sa/ Fără el chiar steaua noastră/ Dintre stele ar cădea/ Pe pământul vechii Dacii/ Când mai mare, când mai mic/ Dacă n-ar fi Eminescu/ Viața nu ne-ar fi nimic./ El Moldovei îi e fiul/ Și Munteniei nepot/ L-a-nfiat întreg Ardealul/
Eminescu-i peste tot/ Într-o lume relativă/ Mai avem un nume sfânt/ Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt” (”Dor de Eminescu”).
Asemenea lui Păunescu, și poetul Grigore Vieru, care spunea ”Așa cum îl iubesc pe Eminescu, iubesc și lacrima lui”, i-a dedicat o poezie, care pusă pe muzică de Ioan Aldea Teodorovici a devenit foarte cunoscută și îndrăgită: ”La zidirea Soarelui, se știe,/ Cerul a muncit o veșnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu domnul Eminescu./ Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră — Eminescu”.
Academicianul Eugen Simion declara: „Ne întoarcem mereu la Eminescu, pentru că poezia lui nu s-a învechit. (…) Cred că se înșală cei care judecă poezia și proza lui Eminescu în funcție de tendințele lui naționaliste și tradiționaliste (…) cei care văd în Eminescu strămoșul xenofobiei românești ori nu știu să citească, ori nu citesc ce trebuie”.
Bunul prieten al lui Eminescu, scriitorul Ioan Slavici, nota, în scrierile lui despre marele poet: ” Eu rostiam la început vorbele cum se obicinuiește prin Podgoria de la Arad. Eminescu se enerva adeseori și zicea că-i sfărâm timpanul pocind vorbele, dar nu se supăra (…) ca mulți dintre gramaticii de atunci. După părerea lui, cea mai dulce și mai bogată în sunete era rostirea moldovenească. Ea însă nu poate să fie reprodusă prin literele pe care le avem. El stăruia dar pentru rostirea bucureșteană și îndeosebi pentru cea din mahalaua Lucacilor, care e mai simplă și poate să fie fixată cu destulă preciziune. (…) Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns pregătit pentru ceea ce vroia să facă, și e foarte puțin ceea ce ne-a rămas de la dânsul, iar din puținul acesta partea cea mare sunt lucrări după părerea lui încă neisprăvite, pe care le-a publicat cu inima îndoită, cedând stăruințelor puse de alții. Numai rar de tot se întâmpla, ca să fie mulțumit și el însuși de ceea ce a scris, și nemulțumit era nu de ceea ce a zis, ci de forma în care îi era reprodusă gândirea. (…) Exigențele lui în ceea ce privește forma erau atât de mari, încât nu se mulțumea, ca limba, ritmul și rimele să-i fie de o corectitate desăvârșită și să se potrivească cu simțământul reprodus, ci ținea ca muzica limbii să fie și ea astfel alcătuită, încât să simtă ceea ce voiește el și cel ce nu înțelege vorbele”.
Referindu-se la relația de prietenie cu Mihai Eminescu, Ioan Slavici mărturisea: ”Eram în multe privințe foarte deosebiți unul de altul și am fost, cu toate aceste, buni, în mai multe rânduri chiar nedespărțți prieteni; de aceea mi-a fost totdeauna greu să vorbesc despre dânsul, căci nu puteam s-o fac aceasta fără ca să vorbesc și despre mine însumi. (…) Mie nu mi-a fost Mihail Eminescu poet, nici, în genere, scriitor, ci om sufletește apropiat, pe urma căruia am avut multe zile de mulțumire senină, și povățuitor în cele literare. Ani de zile de-a rândul nu am publicat nimic mai înainte de a-i fi citit și lui ceea ce am scris, căci mulțumirea mea era să-l văd pe el citind cu mulțumire cele scrise de mine. (…) Eminescu și eu ne-am împrietenit în iarna anului 1869 la Viena, unde ne urmam studiile universitare. Cu deosebire largi îi erau cunoștințele în ceea ce privește literatura tuturor popoarelor, istoria universală și cea română îndeosebi, filosofia tuturor timpurilor și limbile clasice și cea română. (…) Eminescu era înscris la facultatea de filosofie, dar îl vedeam regulat la interesantul curs de economie națională a lui Lorenz Stein, precum și la cel de drept roman al lui Ihering — un tânăr oacheș, cu fața curată și rasă peste tot, cu pletele negre, cu ochi mărunți și visători și totdeauna cu un zâmbet oarecum batjocoritor pe buze — un albanez, îmi ziceam, poate chiar un persian.(…) Mi-a rămas viu întipărită bucuria de a mă fi încredințat că albanezul meu nu era persian, ci român de ai noștri, și-n timpul mesei am avut o vie discuțiune cu Eminescu, încât aș fi stat până seara”.
Despre perioada de la ”Timpul”, Slavici își amintește: ”Eminescu, om avântat, de o fire impulsivă, cu mintea luminată, cu sufletul plin de duioșie și cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire. (…) Adevărul e că el era un om care trăiește mai mult pentru alții decât pentru sine, vede toate cele ce se petrec în jurul lui, judecă drept, se bucură de cele bune și stăruie cu îndărătnicie pentru înlăturarea celor rele, deci nu numai poet și cugetător cu vederi bine lămurite, ci totodată și om de acțiune înzestrat cu simț practic, care știe să-și aleagă mijloacele și e totdeauna gata să înfrunte greutățile de orișice fel. Doi dușmani primejdioși avem în fața noastră, zicea el, răutatea și prostia omenească. În luptă cu acești n-avem să discutăm, ci să lucrăm și mergem înainte”.
Un alt bun prieten al lui Eminescu, scriitorul Ion Creangă, spunea, într-o scrisoare adresată poetului: ”Bădie Mihai,
Această epistolie ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase… frumoase… Dar coșcogemite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă… Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric si Aroneanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieșul nostru uitat și părăsit de toți. Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiazma cea fără de prihană și atât iertătoare a Tincăi (…)”.
Exit mobile version