„Lângă Tine, Doamne,
Mai aproape!
Chiar de m-ar înălța
Pe o cruce,
Cântul meu tot va fi
De Tine aproape,
Mai aproape, Doamne,
Lângă Tine.”
Sunt versurile unui cântec creştin, „Nearer, My God, to Thee”( Tot mai aproape de Tine, Doamne), cântec care ar fi răsunat în necuprinsul unei mări reci care înghiţea, cu peste o sută de ani în urmă, Titanicul şi pe ai săi pasageri. Când Titanicul s-a lovit de aisberg, la ora 11:40 p.m., formaţia îşi încheiase reprezentaţia din acea seară. Ceva, ori Cineva, i-a făcut să-şi ia instrumentele şi să cânte mai departe. Din relatările supravieţuitorilor, a rămas ferma convingere că în timp ce lucruri şi fiinţe îşi găseau sfârşitul în abisul mării, formaţia a cântat până la sfârşit.
Legenda muzicienilor care şi-au sfinţit viaţa prin ceea ce ştiau să facă cel mai bine, conştienţi că moartea e lângă ei, îmi mişcă lăuntrul până la lacrimi. Ce i-a motivat? De ce au cântat când era normal să se zbată şi ei pentru a-şi scăpa viaţa, la fel ca toţi ceilalţi din jur, într-un fel sau altul? Unii ar zice că se numeşte resemnare. Alţii ar numi-o abandon al speranţei, renunţare la luptă. Poate. O fi şi asta. Îmi place să cred (şi vreau să cred) că a fost asumare, curaj, loialitate faţă de ei şi faţă de cei care îi înconjurau, încurajare şi iubire a vieţii.
O lecţie dată morţii: „Poftim! Ne iei? Ok, am înţeles asta, dar nu-ţi dăm satisfacţia unui scenariu al neputinţei. Imnul nostru-i despre viaţă, despre promisiuni care azi se apropie de împlinire. Despre mărturia unei vieţi trăite din plin, frumos şi curat!” Cum trebuie să se fi auzit imnul acela, acolo sus?! Cât de frumos au fost ei primiţi într-o altă promiune, o altă reeditare a vieţii?!
Imnul lor a fost despre sens, iar conştienţa lui, vreau să cred că a făcut suportabilă suferinţa. Cei care l-au cântat, sigur aveau încredinţarea că moartea nu-i capăt de linie, că-i doar o gară mai sofisticată unde ni se controlează toată fiinţa. Nu cred că instinctul de supravieţuire le-a fost anihilat.
Cred că, vizionari în sensibilitatea şi credinţa lor, au creionat un viitor care punea prezentul într-o altfel de lumină. Dacă ăsta-i un secret, mai vreau să cred că acum, în vremuri grele (şi nu numai) l-am desluşit. Viktor Frankl spunea, citând alţi înaintaşi mertiuoşi : „atunci când nu mai avem capacitatea de a schimba o situaţie, ne aflăm în faţa provocării de a ne schimba pe noi înşine”.
Sens, demnitate şi credinţă. Se construiesc şi se recontruiesc prin schimbarea minţii şi atitudinii. Orice fel de încercare ar veni, orice virus, încoronat sau nu, război în afară şi război înlăuntru, asumarea şi demnitatea cu care trăim în acceptare ne fac oameni. Şi nu orice fel de oameni. Ci din aceia care îşi cântă imnul.
Rândurile mele nu-s despre renunţarea la viaţă. Nu-s despre laşitate şi îmbrăţişarea stării de mămăligi umblătoare. Rândurile mele sunt despre acceptare a ceea ce trăim, cu gând înalt de transformare, de o altă viaţă, în oricare dimensiune ni s-ar da. Nu ştiu de-i pedeapsă divină sau este un rezultat a ceea ce-am semănat în nesăbuinţa noastră. Ştiu doar că este. Ştiu că-i încă un semnal de îndurare. Ştiu că-i iubire. Ştiu că suntem chemaţi să rămânem pe punte şi să ne cântam imnul. Nu unul tânguios şi melodramatic. Nu unul de regret pentru ce-am avut şi dus este, ci unul plin de nădejdea unei nesperate şanse. Şansa de a redeveni Oameni, ăia frumosi făuriţi la timp de creaţie. Imnul este despre a crede. Despre Binele cel mai bun pentru niste fiinţe măreţe.
Am ieşit pe punte. În jur e durere şi se plânge. Frică şi deznădejde. Dar se cântă, oameni, se cântă!!
Citiți și Este plăcut să știi că el este acolo…
