Ne încărcăm telefoanele zi de zi. Cum să stăm rupți de noutăți?! Ne aprovizionăm frigiderele, altfel e război cu stomacul. Ne ținem în pas cu moda, că de!-e de tras în rândul lumii! Ne cumpărăm lucruri moderne, demolăm și reclădim, neostoiți în foamea după aparență. Valorificăm fiecare secundă, punem în agendă fiecare pas, oricum n-avem timp. N-avem timp de pierdut!
Ne fuge pământul de sub picioare și mai mult plutim decât simțim, căci ne naștem târziu și murim devreme. Ne agățăm de frica zilei de mâine și legăm cu îngrijorare orice gând de încredere în astăzi și acum. Ocolim prezentul ca pe-o molimă devastatoare, ne pregătim mereu pentru viitor și jelim un trecut idealizat, trăit, la vremea lui, tot cu jumătăți de măsură. Vedem puținul și goliciunea din pahar, alegem ocaua mincinoasă și dacă mărim casa, o facem fortăreață de singurătate. Vrem mult, cât mult putem avea, fără să prețuim multul deja avut. Și plângem. Plângem și ne plângem de toate câte cele.
Vorbim despre reciclări și perfecționări, în tot ce ține de zbaterea de pământ, dar avem legătură directă doar cu pământul, înaltul cere un cablu prea lung.
Să ne încărcăm sufletul?! Glumesc, nu?! Da’ cine-l mai bagă în seamă?! Ăla a fost plin ochi la venire și s-a tot descărcat în timp, puțin câte puțin, până când s-a închis. Fără zgomot.
Datul bine pe-dinafară, ne protejează de evidenta descărcare a bateriei. Așezăm haine cool pe trup, îndestulăm mașinăria de pământ, purtăm pantofi cu tălpi groase să nu simțim energia ce-ar vrea să ne cuprindă. Manole fără odihnă suntem, conștienți că trebuie să facem ceva mereu, că prea urlă în noi golul. Am schimbat trăiri și emoții în perisabilități, mascând ce nu reușim să mai devenim. Fugim între nopțile zilelor și nopțile nopților. Ne zbatem să găsim ceva care să ne facă să lepădăm leșul purtat, dezumflat, pe care-odată, l-am numit, suflet.
Și câte nu mai facem ca să ne dezdumnezeim! Nu ne mai suntem, pentru că nu ne mai știm iubi. Nu ne mai avem, pentru că ar trebui să fim conectați cu esența. Am diluat-o până la pierderea totală a puterii.
Nu-i nicio învățătură complicată despre revenire. E doar: mă opresc, mă reașez în acceptare, mă încoronez, cu tălpile goale pe pământ si cu sufletul întreg, pe scaunul împărăției mele. Respir conștient, miros flori, mă las îmbrăcată de ploi curate, râd în soarele lui astăzi și dezleg nedezlegarea. Pot totul, căci îl am. Pe el. Pe suflet.
Nu-i lecția despre cub, nici vrea știință ocultă. Este lecția despre: aici, acum, eu, viață, bucurie, timp berechet, mulțumire și frumos cât cuprinde. Simplă lecție.
La final, știi clar că ai avut și timp, și plinătate, și bucurie, și sens. În gară, sigur vei primi un bilet pentru o altă revenire. Pe cei ce se lasă trăiți, îi trăiește viața, veșnic.
