Ideea mi-a venit când am văzut o fotografie pe Facebook care surprindea niște copii jucându-se și avea ca descriere: „la un moment dat, ne-am jucat cu prietenii ultima dată, doar că nimeni nu a știut”. Și într-un moment, mi-au apărut toate imaginile cu mine copil, și cu toată „echipa” de joacă.
Vremuri demult apuse.
Când jucam de-a v-ați ascunselea atât de mulți, că nu ne știam numele și nici nu ne cunoșteam chiar toți. Când eram îmbrăcați toți aproximativ la fel și nu conta absolut nimic, decât clipa. Decât joaca. Și când ne prețuiam sincer și dacă aveam o sticlă de Pepsi o împărțeam, fără să ne pese de bani sau de boli.
Când învățam de drag și povesteam despre ultima carte citită din lista de lecturi suplimentare ( dar nimeni nu și-a propus să o considere suplimentară, căci după vacanță era musai să scriem despre tot ce citisem).
Când zilele de vară erau atât de lungi că încăpea în ele tot universul nostru.
Când vacanța de vară mi se părea nesfârșită și toamna eram cu toții mai înalți și mai frumoși, când iernile țineau cu noi și ningea întotdeauna de Crăciun, când mirosea a portocale și cozonaci, când mergeam la bunici și ne întâlneam toți verișorii, care mai de care mai veseli și mai zburdalnici.
Când ne făceam temele ( care nu erau deloc puține, sic) repede, să avem timp să ne jucăm mai mult. Când aveam școală și sâmbăta și nu ni se părea ciudat.
Când dacă vreunul dintre noi avea „blugi” sau „adidași”, eram admirați dar nu urâți. Când ciocolata era rară dar mult mai bună decât acum. Evident că nu tânjesc și nu am tânjit niciodată (după 1989) după acele vremuri în ansamblul lor, ci după sentimentul acela pur al copilăriei fără griji, fără animozități sau invidii. După inimile alea de copii rumeni în obraji și cu drag de joacă, de citit . După privirea bunicilor( azi toți, plecați din lumea asta) plină de iubire și încețoșată de atâta muncă în soare sau ger. Unde rămân toate astea? În ce cotlon al inimii noastre? Câți ne mai amintim?
Cum am devenit atât de reci acum și atât de concentrați pe propria imagine, pe propriul interes? De ce nu ne mai putem întâlni cu toții să ne amintim de toate astea? De ce, de ce. Pentru că probabil,ne schimbăm atât de mult încât nici memoria nu vrea să ne mai ajute.
Pentru că, probabil, ni s-ar părea oarecum patetic să mai simțim o strângere de inimă când ne revedem cu oameni pe care nu i-am mai văzut de zeci de ani, pentru că ne considerăm ușor superiori dacă unii dintre noi am reușit mai mult în viață decât alții, pentru că e mai ușor să judeci pe cineva decât să evocăm, pur și simplu, fapte și întâmplări apuse.
Pentru că inima noastră îmbătrânește mai repede, chiar dacă tratamentele medicale s-au îmbunătățit și s-au diversificat, pentru că ochii noștri chiar dacă beneficiază de dioptrii mai subțiri, nu mai reușesc să „revadă” trecutul așa cum a fost, ci mai degrabă cum nu a fost. Pentru că, deși hainele noastre sunt mult mai multe și mai scumpe acum, îmbracă doar exteriorul și nu interiorul care a devenit găunos.
Când ne-am jucat ultima oară?
Citiți și Serile cu ea deveniseră un drog atât de plăcut, de aceeași autoare.
