Site icon Bel-Esprit

Iubirea este orice, seamănă cu orice.

Îi plăceau orașele înalte. Alea cu suișuri și coborâșuri. Dar la câmpie nu găsești așa ceva. Totul e plan. Iar a te obișnui cu întunericul impus este nasol, mai ales dacă e o chestie de voință suavă. Golescu mergea pe troturarul îngust cu prudență, exercițiu de mișcare, să vadă dacă este în stare să se deplaseze cu ochii închiși, un pariu cu el însuși. Nu era orb, dar se prefăcea că este nevăzător. Și așa nu avea ce face, își folosea celălalte simțuri tocmai pentru ca timpul pierdut să fie diferit. Nu era un pensionar care se bucură că trăiește în clipele, zilele următoare. În oraș spațiul este acaparat de mașini. Trotuarele, femeile, până la urmă tot ceea ce ar trebui să fie liber. Comozi sunt oamenii. Mașini peste tot, nu numai pe șosea, lângă carosabil, parcări, parcuri, stadioane, pe lângă case, blocuri, toalete publice, șantiere, grădințe, spitale, maluri, moluri. Aradul e singurul oraș, probabil, din lume care n-are o zonă pietonală centrală. Urbea obsedată de mașini din cauza comodității, a pensionarilor activi. Devenise un oraș bătrân cu tineri ambalați comod și nu numai. Bănuia că sunt mai multe decât locuitorii, cu tot cu rablele abandonate. Și cenușa, aproape invizibilă, cea de la termoficare transforma orice ploaie banală în apă murdară. Cauză din care nu existau bărbați cu pantaloni albi sau femei în întregime cărunte. Sau, cine știe? Era naiv, în cele din urmă.

– Dă-te, măăă! Făcu un șofer grăbit să prindă un loc de parcare pe trotuar, altundeva nu se găseau spații disponibile.

– Mă scuzi, îngână zâmbind, apoi se întoarse neștiutor în direcția neavenită și îl împiedecă să parcheze. Iritat, alte mașini așteptau în spate a demarat în trombă mai departe. Știa că a fost înjurat. Autoturismele sunt prioritare și mucozitățile conducătorilor, soferilor care așteaptă la semafoare curățându-se. Peste tot.

Uneori, vara devreme, teii erau încântători. Între liniile de tramvai care brăzdau orașul cu o anumită rigoare s-au plantat în trecut copaci care au crescut, făcându-le în ciudă idioților contemporani ce doreau să îi taie și îi ciunteau tot mai mult iarna ca să îi minimizeze, i-ar fi băgat în pământ și ar fi plantat în locul lor semafoare care trebuiau întreținute și plătite. Pomii nu se lăsau, dimpotrivă, radiau de viață și flori în anotimpul potrivit. La fel ca și Golescu când se plimba imitând nevăzătorul din interior ajungea să-și folosească gândirea mai mult ca de obicei. Singurul lucru de care îi păsa. În consecință se îmbrăca cu un palton de lână molâu, drept, fără forme, își punea în cap o pălărie cu boluri mari ca să nu fie recunoscut și ochelarii fumuriu închis, negri, bărbații au probleme cu nuanțele și culorile. În realitate asta dorea, să capete mai multă gândire, era un cerșetor intelectual dar nimeni nu-i dădea așa ceva oricât se umilea. Se pare că lipsea cu desăvârșire. Prea mulți proști. Și analiza lumea, femeile și plantele. În același timp asculta poluarea fonică, ceva de genul claxoanelor, inspirând gazul diluat de adierile întâmplătoare ale țevilor de eșapament bine prinse între noxe și sudură. Interesant. Un oraș sistematizat din care a rămas doar mirosul clădirilor neîngrijite, fațade care cad printre trecători și umbre de mucegai. Mai mult, primăria a refăcut prin împrumuturi externe canalizarea atât de prost încât în locurile ultracentrale se simțea aproape nesimțit de bine izul apelor reziduale și mirosul excrementelor ori al șobolanilor. Ce trandafiri și roze? Totuși, fusese un oraș simetric. Rămăsese astfel, însă se degrada vizibil din cauza prostiei. Măcar doamnele mai purtau tocuri. Pretutindeni. Claxoane și tocuri. Iar ciorile și-au făcut loc în copacii înalți care au fost lăsați neciuntiți în centru din cauza ecologiștilor și a protestelor. Croncăneau. Deci, trei lucruri se aud cel mai bine de stai cu ochii închiși în inima orașului.

-Sunteți cumva domnul Iliescoi? A fost întrebat odată, mai demult, de către o duduie care se părea că l-a recunoscut cu toată deghizarea în fața unui magazin de pantofi transformat dintr-o cofetărie într-o sucursală bancară.

-Da. Nu. I-a răspuns întrebuințând tonalități difuze. Ea a dat din umeri. El s-a îndreptat de spate. Sunt cine vrei tu să fiu, când o spune un bărbat ea pleacă foarte grăbită. Nu știa de glumă. Sau îi era frică. A privit-o cu coada ochilor. Ce importanță avea cine era?

Golescu se plimba pe străzi ca un orb ce nu era și deschidea ochii doar când auzea un cuvânt interzis, tabu, inutil și rar. Foarte rar. Sex. Unii zic că devenim mai atenți senzorial dacă nu avem o problemă de natură personală cu chestia respectivă când auzim cuvântul explicit sau implicit. Pozitiv sau negativ. Adică cei care au experiențe bune zâmbesc, opușii strâmbă din nas, nehotărâții dau din umeri indiferenți. E un fapt, nu miracol. Cam așa era și el, vedea lumea din jur și începea a se lumina, o băga în seamă, în rest, pace. Nu era normal în sensul propriu al cuvântului. Dar nici nebun. Desigur. Din punctul de vedere al puritaniștilor și nu numai a lor era de evitat. Unește și dezbină. Are pasiune sau compasiune. Este autentic sau mimat, adevărat sau fals, bun sau mediu, habitudinal. Ori puțin din toate. Golescu își propusese să închidă definitiv ochii ziua în amiaza mare, voluntar și să îi deschidă doar dacă auzea vorbindu-se întâmplător despre sex. S-a dotat și cu ochelari de nevăzători și cu un baston caracteristic alb. În realitate se proteja de ispite și iluzii, deși le exagera destul de mult dacă auzea un glas mirosind a femeie. Putea fi urâtă că o transforma mental în frumoasă, genul lui, proastă dar căuta doza de inteligență în articulări și cuvinte, genul lor, cinică și descoperea punctele slabe care ar fi bulversat-o, masculinizată și pricepea eșecurile prin care trecuse, adică nedreptățile misogine evidente. Lumea bărbaților e nașpa. Devenise un ciudat al locului. Dar nici n-a cunoscut societăți conduse de femei. Ar fi fost ciudat și prudent. Luase bine hotărârea să strângă pleoapele și când plouă și când este primăvară. Târzie. A urcat destul de greu într-un tramvai trișând, mijise la scări ochii ca să nu cadă și se așezase pe primul loc gol întâlnit.

-Coborâți? Îl atenționă o doamnă care dorea să iasă de pe scaunul tramvaiului din dreptul geamului. Urma o stație la care cobora insa.

-Desigur. Nu. Instinctual vroise a întinde mâna înspre locul opus vocii să se asigure de spațiul gol. Dar n-o făcuse din prudență, poate ar fi întâlnit alți călători, prin urmare pipăi cu bastonul din cealaltă mână să priceapă dacă este liber și își mută genunghii în direcția vacantă pentru ca femeia să treacă de el. Își trase cât mai mult genunchii să n-o atingă, jignirile întâmplătoare sunt aiurea.

-Îmi pare rău! Chiorule…! doamna era iritată și l-a jignit aiurea, fără motiv. Nu a înțeles probabil că era un orb închipuit. Preocupată de grijile personale își arunca fesele în dreapta și stânga care tremurau la fiecare undă a rochiei negre, doar o să o facă mai slabă, însă căuta să iasă și ofta cât îi este de greu, dar nu făcea mare lucru, iarăși caracteristic. Fusta vaporoasă, lungă, bine croită o dădea jos imaginativ, din plictiseală. Se observa liber că nu era obișnuită cu transportul în comun și că îl considera un fel de pedeapsă. Taxiurile erau în grevă de câteva ore, doar.

Când apăreau nori pe cer vara era un fel de sărbătoare. Aerul stătut și cald, leșie de canalizare și păcură arsă prin cenușă se reîmprostăta pentru o perioadă scurtă. În rest, oamenii nu făceau nimic să schimbe lucrurile. S-au obișnuit cu lipsa de prospețime și greață, doar aveau autoturisme cu climă. Limpede se vedeau lucrurile pipăite cu ochii strânși, închiși de-a dreptul fără somnolență sau dependență senzorială. Apar imaginile mentale, sunt dezvoltate celălalte simțuri, rotite obiectele sau făpturile cu o anumită prudență sau distanțare. Nu te mai arunci în gol, prăpastie, piscina fără apă degeaba. Femeile rămân mândre, bărbații cuceritori, dreptatea respiră egală, puterea este timidă și binevoitoare-n general, ce mai, gândești fără imagini ca să înțelegi lucrurile bine. Dulcele nu mai înseamnă zahăr, acrul fermentare, amarul otravă nehotărâtă. Doar dacă nu îți dorești ca mierea să rămână incitantă, oțetul detestat iar cucuta nepotrivită. Deci, dacă nu te minți în continuare cu nerușinare. Golescu intra în bar, se așeza la aceeași masă și nu mai vedea nimic în jur. Închidea la propriu ochii. Se mulțumea cu ce găsea înăuntru lui. Așa și comanda, consuma, plătea. Nu era deranjat de nimeni și căuta să nu stârnească invidia sau mânia cuiva. Calm. Neostil. Blând. Îi lăsa pe restul în plata Domnului, cum se zice, cu aspirațiile lor caraghioase unde n-or găsi ceva mai mult decât nemulțumire. Dulce zaharisit, cald înfrigurat, zâmbet învinovățit. Treaba lor. Privească subiectiv mai departe.

-Mă scuzați. Mă grăbesc. Îmi dați voie? Ar fi trebuit să-l atenționeze tipa din spatele lui, o tipă pe care și-o imagina ca fiind plăcută, interesantă. Trotuarul îngust nu îi permitea să-l depășească. Avantajul pensionarilor. Mergea prudent, poate mai încet decât un orb original fiindcă avea temeri de necunoscut și-i auzise pașii, simțise mirosul de parfum. Dar femeia avea bun-simț și răbdare, poate era grăbită dar nu l-a rugat să se dea la o parte. Nu îl apostrofase cu nimic. Golescu încetini și mai mult pașii ca s-o provoace, să-i audă glasul. Nimic. Îi venea să se întoarcă și să-i privească fața, dar ar fi fost un impostor și s-ar fi dat de gol. Prin urmare, se lipise pe lateral de zid și o lăsă să treacă. Mirosea bine. A primăvară, poate din cauză că era tocmai primăvară.

-O zi frumoasă, a șoptit. Nu a fost auzit. Dar măcar încercase să îi dăruiască speranța că o să o vadă într-o zi.

Golescu a coborât din tramvai la Aurel Vlaicu, un cartier din zona de vest a orașului unde intrase într-un local simplu și neînghesuit situat lângă un cimitir imens.

O sută de pași înainte. Doisprezece la stânga. Trei trepte și o ușă de termopan de aluminsiu. Oricum se verifica cu colțul ochilor să vadă de a ajuns unde trebuie. O femeie ar fi spus că este prost de vreme ce proceda așa. Fără sens. Bărbații ar fi concluzionat că este nebun și ridicol. Prin urmare nu mai ținea cont de părerile altora.

Ceștile, paharele sau halbele și scaunele erau mișcate în jur. Încăperea, pub-ul-restaurant era aproape gotică, o casă veche, lunguiață și întunecoasă în luminile naturale, culorile aveau noroc cu câteva candelabre crem imense care se bălăngăneau de la vibrațiile boxelor când patronul era cherchelit și avea chef de șlagăre vechi. În rest, comenzi grăbite. Note de plată cerute. Mulțumiri. Nepotriveli la calcule. Justificări în legătură cu timpul pierdut. Și scaune greoaie de lemn masiv mișcate înainte, înapoi, de parcă n-ar fi putut a fi ridicate! Dar lenea.

Ajunsese un dezorientat ca atâția alții, fără căpătâi, cum s-ar zice, un fel de ratat bine încadrat în cultura citadină: mânca din salariu sau chiar din ceea ce unele supermarketuri lăsau intenționat ca ieftin și bun, dormea pe unde apuca în apartament, când i se năzărea, cumva tare, se spăla zilnic la cișmelele din baie sau în ploile torențiale de afară dacă nu era iarnă, și, mai mult, când avea bani intra în localurile mărginașe de lângă centru sau gară, care primeau câțiva trecători și o clientelă fidelă de cartier strânsă printre liniile de tramvai și pistele de bicicletă prost trasate.

Barul în care se aciuia deseori avea un nume idiot: bingo. De parcă ar fi avut vreun câștig. Nici vorbă. Comanda și închidea ochii, consumând pe pipăite. Era sătul de idioți, vorbăreți, bețivi după o anumită oră. El cu el. Nu se mai întrecea cu hazardul fiindcă pierduse de fiecare dată. Intra în pubul respectiv când făcea rost de bani din obiectele pe care le recicla, ducându-le la centrele specifice. Oamenii nu respectă vagabonzii, îi ignoră cu fiindcă le este frică să nu ajungă asemenea. La fel este și în cazul iubiților sau infractorilor. Teama de a deveni prins, închis, înfundat.

Gândea. Io! Cea mai importantă persoană din lume sunt Io! Nu eu. Că este elevat, ci, în adâncurile subliminale, alea pe care nu mai io le cunosc, eu sunt prioritar, nu alții, altele, altcândva, altundeva, etc. Prin urmare dacă sunt cea mai tare ființă îmi pot face de cap cu capriciile personale. Ale lui io, mai puțin ale lui eu. Nu contează, simbol sintetic și nenatural. Asta vreau să înțelegeți, nu contează ce vor alții, numai ceea ce vrem io, eu, standarde asumate, nu idealisme penibile! Adică, vrem bani, să muncim sau să înșelăm făcându-i pe alții să lucreze în locul nostru, vrem iubire, să ne dăruim sau să ne prefacem bazându-ne pe naivitatea altora că oferim ceva, mai importante sunt pretențiile posesive, nu intențiile efective, vorbele sunt de încredere, nu faptele, aspirațiile idioate, nu certitudinea, sau, de năzuim fericire să închidem o fereastră deschisă ca să nu mai vedem ceea ce nu ne convine, deci, io sunt mai important decât mine! Dar, aici e marea întrebare, poate că io nu există! Banii manipulează, iubirea este convențională, fericirea un artificiu intențional. Deci, ce există în afară de eu? Noh?

În cele din urmă a schimbat barurile. A ajuns și la unul de lângă gară, liniile ferate îl fascinaseră de mic. Căuta să-și reamintească locul în care i se părea că simte mirosul de rășină al traverselor odată cu palele de vânt care veneau de jos, dinspre sud. Acum erau din beton, în trecut fuseseră de stejar iar locomotivele aveau aburi, de unde electricitate. Dacă presiunea atmosferică era mică asupra orașului cădea o ceață deasă și neagră de la centrala de termoficare pe bază de păcură situată undeva în nord. Nimic nu trăia de la cenușa insipidă, nici măcar roșiile grădinărite în terase pe unele balcoane, iar geamurile mașinilor deveneau instant murdare. Se bucura când simțea gustul mental de petrol ars sau de cărbuni folosiți mult în copilărie, atât de triste îi deveniseră clipele încât idealiza trecutul cu un fel nostalgie caraghioasă. Comanda rom sau țuică, o băutură românească și închidea ochii amintindu-și fragmente din viață ca oamenii pierduți în prezent care se ancorează numai în trecut. Toți o fac. Însă devianții rămân acolo, ieri și nu se mai întorc acasă vreodată.

Cei doi tocmai s-au trezit. Nimic nefiresc, poate, în cele din urmă doar faptul că erau împreună alături de tabieturile cotidiene: spălat, cafea, ceai, apă rece, îmbrăcat, dezbrăcat, întins, zâmbete sau convenționalism.

-Mă iubești? Îl întrebă ea, puțin nesigură, mai mult convinsă că o să i se răspundă cumva afirmativ, altfel ar fi încheiat-o definitiv cu el. Și-a aranjat părul și a privit melancolică în depărtare, mai încolo de îmbrățișarea primită. Chiar își pusese obrazul adolescentin pe umărul lui.

-Da. Nu-ți dai seama? Și făcu un semn timid de genul că îi oferă mai mult decât poate, adică nu numai propria făptură. Și restul.

-Nu! Nu o spui prea des. Atât de des pe cât îmi doresc. Devenise mâhnită.

-Dar îți demonstrez prin ceea ce fac. Nu e mai bine decât vorbe false?

-Nu.

-De ce?

-Așa. Lasă că vezi tu… o amenințare subtilă și pătimașă.

-Ce?

-Vezi tu…

-Nu, nimic.

-În sfârșit înțelegi!

S-a îndepărtat ascunzându-și provocarea și îmbăcându-se tacticos, fără grabă, atent. Bărbații nu realizează labirintul feminin, nici simetriile, nici provocările. Se victimizează, dar ascund prada urmărită după o pânză superficială. Așa făcuse și ea, a privit înapoi să îi deslușească reacțiile. Era neutru, ca de obicei de parcă juca pocher și nu voia a-și da de gol mâna. Clar. N-o mai iubea. N-o mai săruta pe stradă când avea chef sau când era nesigură și dorea să-i fie alungate temerile sau întărită posesia. Ori se îndrăgostise de alta? Mișună în urbe. Cine știe, poate proasta de la etajul cinci, idioata aia care se perpelea de fiecare dată când se întâlneau întâmplător în lift, pe șosea în mașini diferite sau prin cartier? Și-i zâmbea larg, i se dăruia, numai el se făcea că n-o vede. Oricine pricepea mesajele. Dar era serios și ca un tâmpit zicea că ea fabulează, inventează. Nu era interesat de altele afectiv. Poate fizic. Povești. Se simțea nasol. Excrement înghețat cu două cifre. Unul aflat în mâinile lui la marginea unui aiceberg ce plutea în ocean. Se ținea de ea. Era o chestie mai caldă și tactilă. Nu ca muntele de apă împietrit și dureros. Unica explicație. O să i-o plătească.  A surâs descătușată. Se eliberase de gândurile negre.

– De ce sunt oamenii triști? Se întreba. Fiindcă își doresc ceea ce n-au. Se raportează mult la trecut. De ce este primăvara minunată? Deoarece îți dăruie șansa de a primi ceea ce nu ai. Adică, îți pune în față viitorul exact, dar chiar identic și fix cum ți-l imaginezi în cele mai nuanțate amănunte care nu-s obligatorii a fi corelate și cu natura prezentului continuu, potențial. Totuși, să nu fim dezamăgiți, perspectiva este formată din voința fiecăruia. Adică suntem ceea ce gândim. Dar primăvara este chiar capricioasă. Se naște un fel de cerc vicios cauză din care dezertăm și ajungem să iubim primăvara, doar n-om rămâne iernatici mereu.

Tipul care stătea cu ochii închiși devenise un obișnit al locului. Intra. Înainte se spăla să nu fie alungat aiurea de proprietar ori de reclamațiile altor clienți, comanda romul sau țuica și se așeza pe scaunul de lângă fereastră. Se șpreia chinezește, adică își dădea cu odorizant pe bluze sau cămăși. Oricum, barul avea un o singură masă așezată la vedere stradal pe care toți o evitau. Doreau intimitate, refugiu. El nu. Prefera să rămână lângă fereastră și cu ochii închiși să își consume băutura. Îi deschidea numai dacă auzea cuvântul sex. Sau contexte utilizabile. Ori voci de femei. Acolo nu intrau niciodată femei, era prea nasol. Prin urmare numai vorbele îl făceau să își deschidă ochii.

Golescu s-a gândit că este mai bine să nu vadă lucrurile din jur cu acuratețe, mai bine să se simuleze că este orb. Dacă unii își întrerup orice reprezentare externă numai dacă mor, n-avea sens să aștepte până atunci, nu era cazul. Ar fi fost absurd. Alții de mirare, bucurie, excitare strâng din ochi, bat din palme, se iluzionează că devin mai mari sau mai tari dacă au mai multe pietre în burtă și nimic în cap. Ele încearcă doar să profite pe seama burtoșilor. Normal. Nu sunt mari diferențe. Femeile sunt triste fiindcă depind de bărbați. Real. Invers ar fi fost nasol de masculii distrofici și isterici sau apatici. La fel de rău. Proprietăți, posesii, chestii trocice cu care se negociază orice, inclusiv aparența, adică superficialitatea iubirii. Ăla nu reprezintă amor, numai pastilă, nu este vin, doar imitație de apă colorată. Nu era cazul. Iar cei mai mulți cred că iubirea este mai mult decât iubirea, sexul este mai altceva decât sexul din izvor, contopirea mai altceva decât hazardul! Abstract. Prin urmare, de ce să deschidă ochii și să priceapă numai idioțeniile din jur? Nu era cazul. Doar nu ajunsese un fel de sfânt universal. Spumă de curățat sentimentele altora. Se mulțumea cu cele proprii și personale. În cele din urmă cu aproape nimic. Detestabil, desigur, din perspectiva societății! Rotița care se-nvârte aidoma.

-Sunteți fericiți? Cei mai mulți ar spune că da. Apoi s-ar șterge pe mâini de transpirație și rușine. Pretenții urbane ascunse după fațadele caselor neîngrijite.

-Nu. Așa ceva afirmă numai sărăntocii și bețivii. Golescu nu era niciuna, nici cealaltă atribuire. Devenise atât de simplu încât nu intra în evaluări de gen.

Iubirea. Iubirea este orice, seamănă cu orice. Inclusiv cu o ceapă. Nu că te face să plângi. Dimpotrivă. Îți dezvoltă gândirea și nu-ți dai seama de asta. Te face să nu mai vezi în jur cu acuratețe și te mulțumești cu o asemenea stare. Nu-i mai mult decât sexul, dar cine are curajul să accepte așa ceva? Nimeni.

Te iubesc. Și se porni să plângă fără hohote. Cu cât încerca să își înfrâneze lacrimile, cu atât durerea devenea mai mare și lichidul ușor salinizat mai intens și atras de gravitație cădea fără nicio opreliște. Se răzvrăti împotriva lui și-și dăduse seama că este caraghios, atât de penibil încât îi venea să râdă. Câteva momente s-a abținut. Apoi nu și-a mai controlat veselia, cumva autentică și horcăi un: hă, hă, hă molipsitor. Un orb închipuit râdea, nimic nu mai este atât de negru sau rău cum păruse până atunci. Normal.

Pe Regis Roman îl găsiți și aici. 

Citiți și Fii atent cum iubești, de același autor.

Exit mobile version