„L’essentiel n’est-il pas invisible ?”
Cu siguranță, cititorii care au îndrăgit scrierile Oscar și Tanti Roz sau Domnul Ibrahim și florile din Coran, vor avea plăcuta surpriză de-a regăsi – în volumul Copilul lui Noe – tot „o carte cu suflet de copil”, fiindcă Éric-Emmanuel Schmitt își confirmă extraordinarul talent și sfidează, încă o dată, barierele genurilor literare. Schmitt glisează – în paginile acestui roman – între reflecții filosofice și interogații spirituale. De această dată, aduce în prim-plan legăturile și afinitățile dintre evrei și creștini.
Copilul lui Noe – coperta: Angela Rotaru © Humanitas Fiction
De o rară intensitate, inspirat din întâmplări adevărate, romanul Copilul lui Noe a fost tradus în treizeci de limbi și se înscrie (alături de Milarepa) în „Ciclul invizibilului” (serie despre marile religii ale lumii). Scriitorul (de formație, filosof) franco-belgian s-a născut în anii ’60, iar în perioada în care și-a desăvârșit studiile se spunea că «Dumnezeu este mort/Dieu était mort» și că religia năștea angoase. Poate tocmai de aceea a considerat necesară o abordare care să aducă mai multă lumină. În opinia autorului, necesitatea respectării alterității reprezintă, astăzi, un imperativ într-o lume violentă, traversată de controverse. Cu subtilitate, autorul caută să afle și să releve arhitectura invizibilă a omului. Parafrazându-l, adesea, pe Antoine de Saint-Exupéry (se) justifică afirmând:„L’essentiel n’est-il pas invisible ?”.
Măiestria artistică a acestui autor „reconciliază” orientări și emoționează orice cititor dornic de a se îmbogăți spiritual, mai ales că scriitorul a reușit să extragă, din tenebrele Istoriei / Holocaustului, o poveste luminoasă, plină de speranță. Povestea este cu atât mai fascinantă, deoarece este inspirată de viața unui copil ascuns, Pierre Perelmuter, căruia autorul i-a dedicat această carte. Bunăoară, acest roman luminos este inspirat de povestea adevărată a lui Pierre Perelmuter şi a protectorului său, abatele Andre, vicarul parohiei Saint-Jean-Baptiste de Namur, care a salvat mulţi copii de la moarte în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Copilul lui Noe devine, așadar, o poveste plină de curaj, împărtăşită cu umorul şi inocenţa unui copil de șapte ani care îşi descoperă identitatea şi menirea într-o lume ameninţată de autodistrugere. Misiunea autoasumată a abatelui Andre de a salva copii inocenţi capătă, aici, dimensiunile simbolice ale salvării moştenirilor culturale periclitate de nesăbuinţa semenilor.
Acțiunea are loc în Belgia anului 1942, când Cel de-al Doilea Război Mondial nu și-a decis încă învingătorii. Evreii sunt siliți să se ascundă sau să fugă, alternativa fiind doar lagărul nazist. Cei care nu reușesc să se salveze încearcă măcar să-și pună copiii la adăpost. Micuțul Joseph se numără printre copiii care trebuie să se ascundă. El învață să uite, să-și anuleze identitatea, povestea, amintirile, familia. Pentru a-și pierde urma, băiatul este înscris la un internat catolic, alături de alți copii de evrei. Aici, Joseph îl întâlnește pe părintele Pons. Figura acestui preot catolic îi va lumina destinul, căci misiunea lui va este una profundă. Părintele îl ajută să nu își piardă speranța și să creadă necontenit în existența și în puterea Binelui. Alături de farmacista anarhistă atee, Marcelle, încearcă să îi scape de potopul naziștilor pe copiii evrei. Asemenea lui Noe, părintele Pons salvează făpturile Domnului din fața cataclismelor Istoriei. În catacombele bisericii catolice, el construiește o Arcă a spiritului pentru Joseph: o sinagogă unde pot fi studiate atât Tora, cât și Cabala. Alături de părintele Pons, Joseph se va îmbarca într-o călătorie spre limanul vremurilor care se reașază în matcă. Preotul reprezintă speranța, este perfecta întrupare a celui care pornește de la rațiune și ajunge la spiritualitate.
Ca orice copil, Joseph își punea multe întrebări despre sine. Precum în fața unei oglinzi, preotul și copilul formulează interogații despre propria lor identitate:„Joseph, ție ți-ar plăcea să știi care dintre cele două religii e cea adevărată. Dar nici una dintre ele nu e! O religie nu e nici adevărată, nici falsă! Ea propune un mod de a viețui.” Suferințele unui copil stârnesc rapid emoția și, adesea, anulează orice parti-pris. Mai târziu, Joseph își va asuma întreaga sa identitate și îi va respecta pe toți ceilalți, chiar dacă «pământul lui Israel» era mereu amenințat de intoleranță. În volumele din acest ciclu, personajele-copii acceptă să se schime pe sine pentru a-i înțelege mai bine pe ceilalți.
Schmitt folosește, în scrierile sale, vocea copiilor aflați la vârsta interogațiilor tocmai pentru a se descotorosi de prejudecăți, mirarea copiărească fiind prima calitate a unui filosof. Așadar, narațiunea e sensibilă, pe alocuri, voit-caraghioasă, dar profund emoționantă. Scriitorul mai mult întreabă decât afirmă. Prin urmare, limbajul e unul lipsit de artificii și de ornamente inutile, ajutând cititorul să pătrundă miezul scriiturii sale. Frazele sunt pline de calm, fără a fi deloc simpliste. Narațiunea e condusă cu o nebănuită forță calmă, menită să transmită liniștirea cititorului. Oricare dintre cititori ar putea să se identifice cu un copilaș bătut de soartă (orice aspect ar căpăta aceasta, în funcție de context). Adept al lui Diderot, Éric-Emmanuel Schmitt a ales formula poveștii filosofice pentru a scrie despre religie, când Dumnezeu pare absent: „Într-o clipă am înțeles totul: Dumnezeu era acolo. Pretutindeni în jurul nostru. Pretutindeni deasupra noastră. El era aerul care să clătina, aerul care cânta, aerul care țâșnea de sub bolți, aerul care se mlădia sub cupolă. El era aerul care colora în nuanțele vitraliilor, aerul care strălucea, aerul care scotea scântei, aerul care mirosea a mir, a ceară de albine și a parfum dulce de crin.”
În această carte, totul e vesel, dar și trist, inocența e un dar ceresc, dar și experineța își spune cuvântul. Copilul lui Noe poate fi considerată o carte mistică – e doldora de interogații pe care orice om și le formulează/adresează într-o viață, dar poate converti pe oricine la toleranță și acceptare a celuilalt. Încă o dată, Éric-Emmanuel Schmitt s-a jucat cu genurile literare, inventând «filosofia clandestină» și-a dat dovada talentului scriitoricesc autentic.
Copilul lui Noe (Bestseller Gaudeamus 2018)
Traducere de Ileana Cantuniari
Humanitas Fiction, Literatură/Colectia: Seria de autor Eric-Emmanuel Schmitt
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.