Site icon Bel-Esprit

„Învierea” lui Stelaru

Lui Dimitrie Stelaru (8 martie 1917, Segarcea Vale, județul Teleorman – 28 noiembrie 1971, Buftea), pe numele său adevărat Dumitru Petrescu – boem, orfan, inadaptat, instabil sentimental, vagabond genial –  îi este atribuit rolul de întemeietor al unei poezii a vagabondajului născută în era generației ”pierdute” și ”anti-iluzie”.

După ce, în iunie 1935, la 18 ani evadează din internatul şcoalii de pastori adventişti de la Stupini, judeţul Braşov, unde îl trimisese tatăl său vitreg, Dimitrie intră în viaţă însoțit de sărăcie şi hazard.
Publică sub pseudonimul D. Orfanu până în 1938, când Eugen Jebeleanu îi schimbă numele poetic din „Dimitrie Orfanu” în „Dimitrie Stelaru”, spunându-i „cum iscăleşti tu Orfanu când tu eşti stelar?!”

”Sunt hamal în portul Constanţa
Car saci cu ciment
Duc lăzi cu geamuri
Şi mănânc ce găsesc.”

Dimitrie Stelaru, 1941

”În 1968, Dimitrie Stelaru îi povestea poetului Adrian Păunescu cum şi de ce şi-a înscenat moartea în vara anului 1940. Interviul a apărut în cartea lui Păunescu, Sub semnul întrebării.

Adrian Păunescu: Acceptaţi să stăm puţin de vorbă?

Dimitrie Stelaru: Am citit interviurile dumitale. Văd cum întrebi. N-aş vrea să mă încurc.

Lăsaţi-mă să vă întreb!

Cine ştie ce o să mă întrebi? O să mă întrebi unde stau. N-am ceva deosebit de spus.

Aţi făcut multe gesturi teribile. De ce le-aţi făcut?

Din cauza tâmpiţilor dimprejur, din cauza proştilor pământului.

Vă rog să ne spuneţi care este gestul, între toate, cel mai teribil…

Mi-am anunţat odată moartea la ziarul „Semnalul”. S-a dus Constantin Almăjeanu (n.r. – poet teleormănean, nepot al lui Gala Galaction) şi a spus că sunt rece. Rece? au zis cei de la „Semnalul”. Da, rece, a răspuns Almăjeanu. Mort! Şi presa a început să anunţe moartea poetului Stelaru, care, ca şi atâţia alţii, din pricina condiţiilor ş.a.m.d. a murit. Da, încă şi tipii care-mi erau duşmani au început să mă laude, în articole mari, calde, după anunţarea ştirii că am murit.

Cum v-a venit ideea să anunţaţi opinia publică de propria dumneavoastră moarte?

Voiam să-mi bat joc. Aveam o poftă nebună să-mi bat joc. O săptămână a urlat presa. Şi când eram pe cale de dispariţie din comentariile presei, am apărut pe stradă. M-a văzut Emil Botta şi s-a făcut alb. Credea că sunt stafie. Toţi credeau că sunt stafie. După aia, presa a început să urle: „De ce a murit şi a înviat Stelaru?!”.

În autobiografia „Zeii prind şoareci”, Stelaru detaliază: „Şi vecinele, babele-cotoroanţe, auziseră de moartea mea. Unele aveau lacrimi sincer îndurerate de o astfel de moarte timpurie. Ziarele de dimineaţă, de după-amiază, săptămânalele scriau. Societatea Scriitorilor se cutremura. Duşmanii scriau «Prietenul nostru a plecat fără să-şi ia rămas bun…». În presă se deschid liste de subscripţie pentru înmormântare. Banca Naţională oferă 2.000 de lei. «Vagonul mortuar – scria într-un ziar – pleacă spre Turnu Măgurele (n.r. – locul natal al poetului)». Acolo aşteptau vagonul mortuar trei căruţe pline cu bucate, pomană să-mi fie (când trăiam nu mi-au trimis un pachet măcar) din partea unor neamuri”… Citeste articolul sursă aici

Caricaturi care înfăţişau alaiul funerar al lui Stelaru

(alături de o scurtă explicaţie: „Timidul poet Petrescu, zis Orfanu, zis Stelaru, a făcut să se lanseze zvonul morţii sale prin bere rece. Până să se verifice autenticitatea faptelor, i se făcuseră onorurile funerare, cu muzică şi panegirice)

foto tumblr.com

Citește și I s-a sucit vrejul 

Exit mobile version