Astăzi am fost prinsă sărind gardul în curtea lui Dumnezeu, cu gând stăruitor de a-i forța mâna. Astăzi, mă pipăi frenetic și nu recunosc nimic din anatomia unei creații săvârșite-n mulțumire. Fiecare organ își încurcase funcția și nu pot urla:
„Este!”.
Tăgada îmi este mai aproape, mâna întinsă vede în loc să apuce, iar ochiul ia doar ceea ce tronează acum peste prezent. Inima s-a făcut gând și-n loc de neuroni cu roluri precise, m-am pomenit o încurcătură cu sinapse întortocheate care simt! Cum reușisem să mă deteriorez în halul ăsta?! Ce harta greșită am ales?!
Încâlcită și bezmetică, am ajuns să Te trag de haină. Am nevoie de un vinovat. Trebuie explicată nebunia mea cu ajutorul cuiva.
De ce ai permis să ajung aici?! De ce nu ți-ai luat rolul de Maestru-Creator și interzicând pierderea, mai bifai o treabă ca aia în care-i fost mulțumit că toate-s bune?! De ce afirmi că-s copilul tău și n-ai ferecat poarta prin care am fugit la drumul mare în haine de casă, purtând încă urmele neîndulcite ale desăvârșirii în alcătuire?
De ce nu ți-ai întins mâna să mă pui înapoi în țărculețul unde se joacă copiii?! Știi că pe unde am umblat am slujit ca să-mi mănânc posmagii cu amar?! Știi că nu m-a așezat nimeni la masa din sufragerie, că am cinat cu genunchii la piept într-un colț întunecos și plin de mucegai?! Știai că sufeream la vorbe mieroase, iar pe cele drese cu sare nu le mai auzeam?! Pe drumul unde am scăpat, era plin de creații de ale Tale. Mișunau în mare vervă. M-am dat și eu după ei, să fiu în rând. Am primit și un nume.
Foto: Nirav Patel
Din când în când, mai ieșea câte un soare peste mine și cei din jur, dar mai tot timpul traversam prin furtuni. O nomadă între ceilalți nomazi. Ne mutam corturile în funcție de vremuri și de anotimpuri. În verile mănoase, mâncam bine. In restul timpurilor, era care pe care. Ne mâncam unii pe alții. Ajunsesem să inventăm coduri pentru cuvinte reale și cele înflorite. Cei care mințeau mai puțin convingător, duceau greul. Purtau stigmatul. M-am perfecționat, căci mă gheboșasem de atâta cărat. (Sau cum zici Tu, tăiasem din povară. )
Timpul nu-l mai încrustam după zarzării înfloriți ori merele date-n copt. Timpul devenise niște foi cu valoare pentru care eram în stare să ne dăm de trei ori peste cap și să devenim orice soi de balaur. Teritoriul era concesionat și ne ziceam cu emfază: pentru totdeauna!
Foloseam cuvinte mari, căci ne aminteau de un început tot mai îndepărtat.
Într-o vreme, nu o pot identifica precis, dar știu sigur că era tare frig, dorisem să împart cu cineva niște amintiri despre perfecțiune. Le tot visam. ( De unde era să intuiesc ca le-ai trimis Tu?!) Am renunțat la scut, plasă și trident și am zâmbit cu toți dinții. Am băgat mâna în cutia toracică, am scos o bucată cu formă de căpșună și am dăruit-o, intuind cumva că era singura parte bună din mine. Luată a fost, devorată rapid, ciopârțită și când a fost jucată îndeajuns, am văzut bucățile aruncate care pe unde. Știi cât mi-a luat să le cos?! Este exact ceea ce am acum. O vezi? O căpșună cârpită.
După ce am dat comenzi de funcționare din nou, am zis că se poate respira și cu răni usturătoare. Că se vor vindeca din mers. În timp. Care timp?! Păi, de atunci, n-am mai văzut vreun cireș înflorit. Atâta frig, că mi-au degerat mergătoarele. În jur, tot auzeam pași grăbiți, vorbe multe, nedeslușite, dar știm și cu ochi închiși că nomazii își strângeau corturile pentru o altă fugă, o altă destinație, o altă iluzie. Mă lăsau în urmă. Am mișcat un deget și cred că un deget nu-l vede nimeni. Știi povestea cu puiul de prepeliță neascultător, lăsat să moară în crângul peste care venise iarna? Eu am scris-o.
Am zăcut o vreme și m-am târât până la curțile de unde am fugit. Astăzi am ajuns, am sărit gardul și Îți reproșez. Am învățat treaba asta precum un maestru. Pot da lecții. Răspunde-mi! De ce?!
Te uiți prin mine. Plângi și spui un Cuvânt. Unul singur.
Deschid ochii și sunt la masa cea mare. E liniște. Mă pipăi și toate sunt la locul lor. Cicatrici adânci rămân dovezi ale dezdumnezeirii, ale maratonului spre nicăieri. Puiul n-a murit. La marginea lăstarului sunt curțile Tale. La marginea neputinței mele, mi-ai redat dreptul să fiu mulțumirea când toate au fost create. Toate sunt bune.
Și ai spus doar : „Te iubesc.”.
Citiți și Aflu eu. Rezolv eu…
