Site icon Bel-Esprit

Federico Fellini: Nu știm nimic, ne imaginăm totul

Federico Fellini (20 ianuarie 1920 – 31 octombrie 1993) spunea: „Dac-ar fi să fac un film despre viața unui suflet, ar ieși până la urmă despre mine”, cu credința că singurul fapt autentic care merită împărtășit umanității – și prin urmare valoros –  izvorăște din propria experiență de viață, care nu poate fi mistificată sau edulcorată în vreun fel.

Îmi rezerv dreptul de a mă contrazice. Nu vreau să mă privez de dreptul de vorbi prostii şi cer cu umilinţă să fiu lăsat să mă înşel din când în când.

„Sunt destul de încurcat că trebuie să vorbesc, din nou, de circ, după ce am spus atât în toate filmele mele. Pot mărturisi că existau anumite coincidenţe, mai mult sau mai puţin misterioase, indescifrabile. Un fel de reverberaţie exaltantă, profetică, ce anticipa; iată, îmi amintesc ce am simţit prima dată când am pus piciorul sub bolta uriaşă, umedă, tăcută a unui cort de circ. Eram acasă, în golul fermecat cu rumeguşul umed, cu loviturile de ciocan, zgomote surde care veneau nu se ştie de unde, nechezatul câte unui cal… Era circul copiilor, cel pe care l-am descris în «Clovnii», un circ probabil foarte mic părându-mi însă imens, o astronavă, un aerostat, ceva în care s-ar fi putut călători. La ora spectacolului, aşezat pe genunchii tatei, auzind explodând în jurul   meu trompete, lumini, aplauze, bătăi de tobă, glumele deocheate ţipate de clovni şi iraţionalitatea lor de prostănaci bufoni, zdrenţăroşi, caraghioşi, am avut, foarte confuz, impresia că mă aşteptau pe mine. Mi se părea că mă recunosc asemeni paiaţelor lui Mangiafuoco sau când apărea pe scenă în    fund, către pânză, Pinocchio pe care-l salutau ca pe unul de-al lor, strigându-l pe nume, sărutându-l, dansând cu el toată noaptea. De fapt, am fost în fiecare zi la circ, atât cât a rămas cortul sub ferestrele noastre, urmărind repetiţiile şi toate spectacolele. Odată ai mei m-au căutat cu disperare până la miezul nopţii, nimeni nu bănuia că eram prin preajmă. S-a aflat despre fugă şi peste o săptămână, profesorul meu Riva Giovannini m-a dojenit public, în clasă: «Avem printre noi o paiaţă», a  spus arătându-mă cu bastonul. Am fost gata să leşin de plăcere.”

„Indiferent ce se întâmplă, păstrează-ţi inocenţa copilăriei. Este cel mai important lucru.”

Iată cheia descifrării celor peste 23 de filme ale sale, dintre care cele mai cunoscute sunt „La dolce vita”, „Amarcord”, „La strada”, în care se dovedește un artist complet: regizor și director de film, scenarist sau coscenarist. În multe dintre ele Giulietta Masina, soția, muza, femeia ideală din viața lui transpune „un personaj îndeajuns de misterios pentru a putea încarna, în raport cu mine, o stringentă nostalgie de inocență și perfecțiune”, spune Fellini… Viața în ceea ce are ea exponențial ca luptă pentru frumusețea de nedescris a fiecărei zile, incluzând capacitatea omului de a suferi pentru idealurile sale… fie ea operă burlescă sau comedie, bufă uneori, dramă de idei și pasiuni, tragedie cu final neprevăzut…

„Să nu te îndoieşti niciodată de deciziile bune ale soţiei tale; oricum ea s-a măritat cu un geniu.”

Pentru modul în care a știut să cultive imageria neorealistă într-un spirit atât de strident inovator, păstrând nealterate în substratul „poveștilor” de viață frământările dintotdeauna ale ființei umane în structura ei arhetipală: căutarea sensului vieții, dreptul la fericire, hazardul care poate schimba viața într-o secundă printr-o întâlnire providențială, viața „dulce” pe care ne-o dorim și căreia îi sacrificăm sufletul și mintea noastră, regizorul a fost răsplătit cu patru premii Oscar și un al cincilea, onorific… și celebritatea, dincolo de orice repere spațio-temporale.

Nu există niciun sfârşit. Nu există niciun început. Există doar pasiunea nemărginită a vieţii.

Citiți și Emily Dickinson, O pasiune tăcută.

 

Exit mobile version