Tu chiar mă iubeşti?
Ce întrebare e asta, Clara, nu îţi spun că te iubesc de atâtea ori pe zi? O spui, mulţi o spun, nu zic că nu cred, dar noi suntem într-o situaţie neobişnuită, alta decât atunci când eram tânără şi liberă, mă întâlneam cu băieţi de vârsta mea, îmi declarau iubirea şi ştiam că este aşa, pentru că se desprindeau de ceilalţi, mă alegeau dintre mai multe fete,
era unul care stătea cu mine la colţul blocului până noaptea târziu, nu mai circula niciun autobuz, ştiam că nu îi este uşor să se întoarcă acasă, avea de parcurs o şosea pe unde se afla un crematoriu, un cimitir, îl pândeau haitele de câini, tatăl lui îl bătea dacă îl trezea din somn, îmi zicea că intră în casă desculţ, să nu facă zgomot, nici nu m-a sărutat, nu avea curajul, parcă de-aia l-am şi părăsit, am trecut cu noul meu iubit pe lângă el, eram într-un parc, stătea singur pe o bancă, se uita la mine, nu-mi părea rău că l-am lăsat, dar de la el am învăţat ce înseamnă să fiu iubită, să fie un bărbat care să aibă ochi numai pentru mine, să fie în stare să treacă prin orice pericol pentru mine, nu ca într-un act de bravură, cavalaresc, cum se spune, vreau mai curând să-l văd că lasă în urmă toate pentru a fi liber pentru mine, înţelegi ce vreau să spun?
Înţeleg, sunt gelos pe iubitul tău din tinereţe, el trecea pe lângă cimitire cu morminte de-a gata, eu trebuie să le sap, le sap pentru tine, Clara, nu te îndoi de asta, nu ştiu cum să omor, nu e o sarcină uşoară, victimele se prind de tine, când eram mic, încercam să scap de un câine şi îmi băgam mâna în gura lui, părinţii îmi ziceau că se juca cu mine, nu credeam asta, îşi înfigea colţii în mâna mea, probabil că nu foarte tare, pentru mine era o durere supărătoare, ca atunci când simţeam oasele de peşte rămase în gât, mă zgâriau,
Mănâncă pâine şi bea apă, să alunece pe gât, aşa făceam, alunecau, nu uşor, mă zgâriau, îmi stricau toată bucuria de a mânca peşte, restul mesei îmi imaginam fiecare îmbucătură cum ajunge în gâtul zgâriat, da, aşa era durerea provocată de colţii câinelui, îmi simţeam mâna potrivit împunsăturilor provocate de ei, nu mai era mâna mea, măcar mi-a rămas restul corpului neînghiţit de câine, îmi rămăseseră ochii cu care îi vedeam pe părinţi râzând, urechile cu care îi auzeam gonind până la urmă câinele,
Hai, Rex, lasă-l în pace, mă lăsa, se ducea la ei şi dădea din coadă, lor nu le făcuse nimic, eu îmi ştergeam mâna de pantaloni, vedeam găurile lăsate de colţi, până treceau urmele, mâna nu mai era a mea, parcă o înghiţise, Şi atunci cum mă mai poţi ţine de mână, cum poţi să-mi ceri mâna, aşa cum se spune?
Pot, Clara, nici nu m-ai pus la încercare să vezi ce ştiu să fac pentru tine, uite, ştiu să merg pe frânghie pentru tine, Elvira, prinde un capăt al frânghiei de turla bisericii, fă un nod strâns, eu leg celălalt capăt de plopul ăla din cimitir, ai legat-o bine, Da, tată, Ai legat-o bine, pe naiba, Cine eşti dumneata? Contează cine sunt? Am grijă să nu vă ducă nebuniile voastre prea departe, asta contează, uite ce braţ gros am, îl poţi cuprinde cu mâinile? Nu pot, Lasă-mă atunci pe mine să fac treaba asta,
Uită-te, Clara, m-am desprins de toţi, merg deasupra capetelor tuturor, voi face şi salturi de dans, ştiu să mă dau şi peste cap, priveşte-mă, nu-ţi fie teamă că o să cad, am învăţat să mă prind în mâini, au venit păsări multicolore în jurul meu şi fluturi, parcă sunt într-un desen animat, în Albă ca Zăpada, au simţit că pot zbura cu ei, nu sunt chiar singur ca iubitul tău din copilărie,
îmi pare rău, Clara, dar suntem aici împreună, cer, soare, păsări şi fluturi, sunt şi flori, multe flori, pentru ca tu să poţi cânta despre noi, despre mine singur ar fi greu să cânţi, un dansator pe frânghie stârneşte mai degrabă groaza că ar putea să cadă, nu înveseleşte pe nimeni, eu nu cad, nu mă crezi nici tu, eşti în mulţimea de dedesubt, o vezi pe fata aia mică, este Elvira, se gândeşte dacă a legat frânghia bine, nu este în stare să cânte, deşi îi plăceau fluturii când era mică, cântă tu,
Clara, am să te chem aici cu mine, ai ajuns, ţine-mă de mână, dansăm acum împreună, nu îţi mai ţine rochia, nu se mai uită nimeni pe sub fusta ta, au început să plece acasă, şi-au dat seama că este altceva decât se aşteptau, nu se mai pot juca de-a frica, A mai rămas fata aia slută,
Va pleca şi ea, Clara, dar nu te mai uita în jos, că vei ameţi, va pleca când se va lămuri că a legat prost frânghia de turla bisericii, va fugi de groază când va vedea că se va clătina frânghia odată cu plopul ăla, nu va afla că frânghia ne va coborî încet, ca în palmă, cum cădeau baticele de mătase din şifonierul bunicii pe care le arunca până în tavan.
Walther Alexander Prager
Citiți și Circul, de același autor…
